„APLECAREA” ROMÂNIEI

0
1226
romania

Excesul de suficiență

 

Salutare Națiune  !!!

„Acesta este un pamflet și se adresează exclusiv

Germanos.ro

acelora care știu că nu știu tot”

 

           Nu ştiu cum e și cum se spune pe la alții, dar la noi atunci când faci ceva cu lăcomie “ți se apleacă”.  Expresie ce în mare ar cam însemna a-i veni cuiva  rău, a i se face greață, a-i fi silă, scârba, toate datorate faptului că au fost „băgate” cu LACOMIE în interior (burtă): mâncare, băutură, OBICEIURI, INFORMAȚII. În general este vorba firește de lucruri plăcute băgate cu nemiluita si repede, cu LIPSĂ DE MĂSURĂ, CU LACOMIE. Aplecătura se datorează excesului, iar excesul este în fibra românului. De orice fel.
         Dacă este adevărat ce spune proverbul, că nu e părinte cine face copilul, ci acela care îl crește, atunci cu certitudine snobismul este copilul adoptiv, de suflet al românului. Și este un părinte tare bun. Cântărind cu obiectivitate, românul e snob. Și nu orice fel, ci unul care are pretenții la titlul. Sau se luptă măcar să prindă podiumul.
         Plecând de la o definire sumară, dar suficientă, putem afirma fără teamă să greșim că snobismul este acea atitudine prin care se admiră și se adoptă fără discernământ și cu orice preț tot ce este la „modă” în orice domeniu. Această admirație și poftă de imitare izvoraște nici mai mult nici mai puțin decât din lăcomie. De a fi cineva, de a avea mai mult decât mult, mai mult decât altul.
         După sfârșitul celui de-al doilea război mondial și instaurarea regimului comunist, România a suferit enorm însă nu i s-a „aplecat„ absolut deloc. Schimbarea în rău a venit brusc, fără rugaminți ori perioade de acomodare. A urmat o epurare drastică secondată de o conformare. Care voluntară, care cu corecțiile specifice regimurilor totalitare (canal, stuf, deportări, etc. ).
         După 1989, odată cu căderea sistemului și trecerea la un „level” superior, românul s-a văzut în fața mesei pline cu bunătăți și a procedat potrivit tradiției „cu poftă” la tot ce era „la modă”. I s-a aplecat. Rău de tot. Nici astazi, la 26 de ani nu am scăpat de starea de disconfort, de greață și de rău.
         Lăcomia cronică de a avea mai mult decât trebuie, de a nu ține seama de măsură poate avea miliarde de cauze (foame, sărăcie, educaţie precară, etc.)  însă absolut niciuna dintre ele nu justifică acțiunea în sine. Mai mult decât atât, această lăcomie constituie acel mijloc necesar atingerii scopului MÂNDRIE. Românul e mândru. Daca nu poate AVEA, măcar să creeze aparenţa că ARE. A devenit necesitate primară, mai ceva ca hrana. Se hrănește cu sentimentul că este privit ca fiind CINEVA şi se face vinovat cu ştiinţa de păcatul capital MÂNDRIA ( slava de sine).
         Lăcomia înseamnă și MULT, dar mai ales REPEDE. Totul să se facă repede, pe repede înainte, să ardem etapele, să le sărim. Superficialitatea rezultată din ignoranță, pune presiune pe timp și îl comprimă.
         Cine a apucat vremurile anilor 50 – 60 știe ce o să spun. Cine a citit despre ele de asemenea are cunoștință despre ce este vorba, iar cine nici nu a trăit și nici nu a citit să mă creadă pe cuvânt ce spun: odată cu instaurarea noii puteri s-a constatat o lipsă acută de cadre de specialitate. Deși, în primii ani s-a încercat un timid compromis ce consta în păstrarea vechilor  funcționari „burgheji”, măcar până se vor școli tinerii comuniști, s-a renunțat destul de repede întrucât aceștia „erau dușmani ai poporului”  și nu prezentau încredere. 
Atunci, vreun tânăr comunist, MÂNDRU nevoie mare, a spus că nu e nicio nenorocire dacă se renunță la vechii funcționari, noua putere putând fi capabilă în cateva săptamani/luni să școlească pe oricine, orice. Cursuri intensive, serale, pe puncte.
Așa s-au făcut „pe puncte”  judecători, procurori ( în special), polițiști, militari, profesori, economiști, etc., în cateva săptamâni, din oameni cu o instrucție școlară medie de patru clase primare. Rareori cu opt. Ulterior, a venit alt român comunist, ceva mai ponderat şi ințelept și a spus că poate ar fi bine, totuși, ca toți specialiștii făcuți cu școala pe repede, să o facă din nou, corect, și zi la zi cum se spune. 
Și majoritatea s-a conformat și aveau acum oamenii studii superioare in regulă.  Întru-n final, s-a găsit un alt român comunist, ceva și mai înțelept decât al doilea și a atras cuviincios atenția că, totuși, toti tovarașii cu studii superioare făcute corect, ar trebui să poftească iar la școală, de data aceasta să iși termine (sa urmeze) liceul și să susțină și examenul de bacalaureat.
Deși ar fi fost frumos să vă spun acum, că am terminat istorioara, că a fost așa, o povestioară cu tâlc, nu am s-o fac întrucât, din păcate, este adevarată de la un capăt la altul. Și acesta este doar un singur exemplu elocvent de ce însemnă și lăcomia și mândria. Și apoi, să fim corecți pană la capăt, mulţi, cu intenție sau nu, când vorbesc despre trecut vorbesc când despre comuniști, când despre români. Nu trebuie să uităm însă că nu toți romanii erau comuniști în timp ce  toți comuniștii erau români. Cetațeni români. Așadar, mândria și implicit lăcomia nu au de a face cu nici un sistem de organizare socială ori regim politic ci este mai degrabă o trăsatură organică,  independentă de momentele istorice.
Tiparul psihologic realizat de specialiști în psihologie și criminalistică se bazează tocmai pe faptul ca lăcomia este cea care îl va impiedica pe făptuitor să se oprească din acțiunea sa interzisă de lege și precepte (spargerea și jefuirea  băncilor de pildă).  Lăcomia îl va împinge la mai mult și la mai mult. Dacă s-ar opri după prima spargere reușită, tare îmi e teamă că șansele să fie prins, vor fi poate aproape nule. Lăcomia e alimentată de succes, succes care face să i se aplece omului în cauză.
De-ar fi să ne închipuim dimensiunea dorințelor imaginate de un om ca fiind până acolo unde poate ajunge cu privirea celor doi ochi mari deschiși, la noi „ar bate” până acolo unde am ajunge cu ochii minții și cei doi ochi strânși închiși și scrâșnind cu încrâncenare din dinți. Să încercăm să ne poziționăm pe rând, și la ambele capete ale zicalei „mai bine puțin acum decât mult niciodată” și pe urmă să alegem în cunoștință de cauză.
România încă suferă de „aplecătură”. Chiar la 26 de ani tot suferă și degeaba e „frecată” la mâini că starea de rău și greața persistă. Suntem de departe maeștri în excesul de suficiență.

București

03 decembrie 2015

Costel Avram

 

 

cristinastory.com BookCity.ro
DISTRIBUIȚI

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ