APUCĂTURA

0
862

“Cu șchiopii în loc de șezi, te înveți să șchiopătezi.”

Avem o țară
Salutare Națiune !!!
„Acesta este un pamflet și se adresează exclusiv
acelora care știu că nu știu tot”

         Până în ultima clipă am avut în cap un alt titlu pentru acest eseu însă atunci când să încep să scriu efectiv, mi-a venit ideea cu acest cuvânt și nici că am mai putut renunța la el. „Apucatura” ! Apucătură – apucături, cu sensul de obicei. Ca obicei, mai degrabă obicei prost, spre sensul de obicei mai ciudat. Poate chiar nărav, nărav într-o formă mai moderată. E mai complicat de explicat și mai simplu de înțeles direct, în context, mai ales pentru cititorii vorbitori nativi de limba română.
         Două sunt întâmplările care m-au determinat să scriu povestea de față, poveste care mi s-a conturat de mai mulți ani și care devine pe zi ce trece tot mai clară, însă abia acum m-am hotărât să o și scriu. Pe la începutul facultății, când eram în plină adolescență, 19-20 de ani, când în România era posibil orice mai ceva ca în SUA la începutul secolului al XX-lea, când valurile Revoluției încă se spărgeau în mineriade și alte manifestări violente – să folosesc termenul uzitat pentru cronologie măcar – auzeam diferite anecdote. Unele reale dar povestite ca fiind literatură, altele fictive în totalitate, însă, toate aveau un mesaj, ca dovadă că am fost atins de acesta și scriu aceste rânduri.
        Un tip, ajunge prin nu mai știu ce împrejurări internat într-un spital/clinică de boli psihice, un fel „balamuc”, izolat într-o zona împădurită, liniștită, pavilioane înconjurate de parcuri înverzite, alei, bănci, frumos, etc. De menționat ca omul nu avea nici o afecțiune specifică unui pacient de felul celor internați acolo. Mai pe românește spus omul nu avea nici o boală mintală și era internat acolo doar așa să se mai liniștească, să se „odihnească”. Era „cazat” într-un pavilion, într-o rezervă, sigur, spre deosebire de ceilalți internați acolo care erau câte șase în salon. În fiecare dimineață la ora cinci fix , dar fix, un „glumeț” îi bătea zdravăn la ușă să îi ceară să îi înapoieze televizorul.
        De menționat este că nimeni nu avea televizor pe acolo în afara unuia singur aflat și acela se afla în sala centrală de mese. Ăsta îi spunea desigur că nu a primit nici un televizor de la nimeni, nu are așa ceva și în consecință nu are ce să îi înapoieze. „Glumețul” dezamăgit pleca. Revenea a doua zi de dimineață la cinci fix cu aceeași cerere : „să îi înapoieze de urgență televizorul împrumutat”. Asta s-a întâmplat multă vreme. Luni de zile. Venise iarna și probabil „glumețul” a răcit, sau a pățit ceva ce l-a împiedicat să mai vină să bată la ușă, să trezească omul și să își ceară televizorul.
        Acum începe calvarul pentru omul nostru cel sănătos și venit să se odihnească. Începe agitația, încep insomniile, lipsa poftei de mâncare, apatie, scădere în greutate, începe să ia medicamente, ce mai , se îmbolnăvise omul pentru simplu fapt că nu mai venea glumețul la cinci fix să îți ceară televizorul imaginar. Ritmul vieți sale, ritm dat de viața de spital fusese grav afectat și „apucatura” căpătată ce-i drept, fără voie să nu îl lase să își ducă viața în mod normal. Apucatura, năravul cu sculatul la cinci fix să îi spune nebunului că nu are nici un televizor, îi dirija viața în mod firesc și atunci când aceasta a dispărut, viața i-a fost dată peste cap.
        Povestea, la data aflării ei a fost luată exact ca o poveste, ce a și fost uitată treptat. În ultimul an de facultate, anul în care trebuia să susțin și examenul de licență, primele șase luni le-am petrecut într-un șantier teribil. Zona în care locuiam a fost inclusă printre primele din București într-un program de reabilitare a rețelei de apa. Ceva de genul că începuse să înlocuiască în tot orașul fosta rețea de țevi din fier cu unele dintr-un fel de plastic. Pentru asta săpau, scoteau tot și puneau nou nouț alte conducte și țevi. Operațiunea asta pleca din străzile mari și înainta și pe aleile dintre blocuri până la fiecare bloc în parte. Pe aleile betonate cu straturi de până la jumătate de metru de beton au venit excavatoare care aveau montate picamere gigantice ce sfărâmau planșeele de beton pentru a face șanțuri să își facă ce aveau ei de făcut. Când începeau să percuteze acele picamere uriașe, sarea ceașca de cafea din farfurioara și simțeai goluri în stomac.
        Era un haos general și pe nimeni nu interesa de nimic. Cei care aveau Dacii pe vremea aceea încercau în zadar sa le îndepărteze pe cele fără geamuri sparte ori avariate de nebuneala șantierului. Era debandadă. Un om de azi ar spune că de ce nu respectau aia normele, că de ce nu făceai reclamații etc. Total inutil, absolut tot. Atunci nici măcar nu îți dădea prin cap să reclami. Te făceai de-a dreptul de râs. În consecință nu aveai încotro decât să rabzi. Sesiunea de iarna am prins-o integral cu șantierul ce începuse din toamnă. Colegi ce mai veneau la mine efectiv erau stupefiați cum de puteam rezista, dar să mai și învăț, Nici televizorul nu îl puteai auzi normal de hărmălaia de afară. Motoare turate la maxim, aparate de polizat, strigate, înjurături, câte și mai cate. În scurtele pauze de masă când se mai opreau utilajele și muncitorii se opreau și din băut, atunci dădeau muzica la maxim fiecare în legea lui. Așa am ieșit din sesiune.
        Pe la Paste, a plecat șantierul. S-a așternut liniștea. Nici păsărelele nu mai existau prin zonă, nici pisici, nici câini maidanezi, cred că nici șobolani. Se mutaseră definitiv probabil în zone mai liniștite. Când mă pregăteam să încep să învăț pentru examenele de licență am intrat în panica. Era prea liniște. Eu căpătasem reflexe și năravuri anapoda. Fără picamere, fără flexuri, fără înjurături de mama și motoare de RABA și SAVIEM – uri turate eu eram blocat și nu mă puteam concentra. Trebuia să ies din stare că altfel îmi ratam misiunea pentru care venisem la București. Atunci, mi-am reamintit de „omul” cu televizorul”. Căpătasem apucături ciudate și acum când sistemul revenise la normal nu mă mai puteam dezbăra de ele. Atunci am început să cred suta la suta povestea auzită cu sculatul la cinci fix dimineața să înapoieze omului televizorul împrumutat închipuit. Ăla era deranjat, sculat din somn de un nebun, dar după aceea se culca la loc. Când nu a mai venit nebunul, omul s-a și sculat și nici nu a mai putut adormi.
        Am încropit un sistem cât de cât de balamuc sonor, cu muzica data mai tare sa pot trece de examene însă am rămas cu ideea că obiceiurile rele se prind repede și se pierd greu sau deloc. Că omul se poate învăța cu orice, dar cu absolut orice riscând să nu mai poată reveni niciodată la normal. Încercând acum, cu sfială să fac o comparație, sau mai degrabă să încerc o inducție, să duc acest caz particular de modificare a comportamentului prin „apucatura”, năravul căpătate fără voie, la cazul general al întregii nații române, se pare că e valabilă aplicarea aceiași formule. Și noi ca națiune, atât de tare ne-am obișnuit cu viața asta agitată, plină de conflicte și scandaluri că nu mai putem trăi fără ele. Dacă cumva rămânem fără balamuc, ori se găsește vreun amator să ne „ajute” și să ne face urgent rost de gâlceavă ori facem noi cumva și găsim ceva care sa ne satisfacă foamea de scandal.
        Fără nici o răutate acum, dacă măsurăm ce au făcut alții în aceeași perioada ca și noi, vom observa nu numai că suntem cu mult în urmă, dar mai că ne punem întrebarea dacă noi chiar concurăm sau doar stăm pe loc. Indiscutabil că nu suntem la nivel de 1990 și sunt și progrese, dar nu așa se pune problema. Nu vreau sa fiu răutăcios, însă tare îmi este teamă, că și dacă țările cu care noi tot facem comparații și la care ne raportam și-ar „suspenda activitatea” noi tot nu putem recupera handicapul și să le ajungem din urmă. Și nu pentru ca nu putem din punct de vedere tehnic ori fizic. Ci pentru ca avem apucături de care nu ne putem dezbăra.

 

16 martie 2016
    Bucuresti

Germanos.ro

Costel Avram

 

avram costel

cristinastory.com BookCity.ro
DISTRIBUIȚI

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ