CĂMILA TROIANĂ

3
1720
camila

Manual de asediu

 

 

Avem o țară

Germanos.ro

                   Salutare Națiune  !!!

„Acesta este un pamflet și se adresează exclusiv

acelora care știu că nu știu tot”

 

 

         N-aș începe neapărat ca în poveștile clasice cu a fost odată ca niciodată, ci aș spune că încă este, există, se află ori se găsește undeva, nici departe nici aproape, nu peste nouă țări și nouă mări, ci mai puține și nu aș spune neapărat că este o poveste, poveste în sensul de basm. Ar putea fi foarte bine o poveste, ca de pildă relatarea unei întâmplări, isprăvi petrecute cu adevărat, într-o țară adevărată cu oameni și animale adevărate.
         Așadar, am putea spune că țara se numea Irina și era o cetate mare, străveche, bogată, mândră, puternică, înconjurată de ziduri înalte și rezistente. Și țara asta – cetate era înconjurată de mult pământ sterp, sărac, fără vegetație și fără așezări omenești. O întindere tare neprimitoare și dezolantă. Și oamenii cetății erau veseli, fără griji și fără să ducă grija zilei de mâine. Se lăsau conduși de bătrâni înțelepți și trăiau mulțumiți. Era încântați nevoie mare de rezistența zidurilor cetății lor și la adăpostul lor își duceau viața în liniște și voie bună. Erau încrezători și în grosimea zidurilor și în agerimea arcașilor cocoțați pe culmea cea mai de sus a zidurilor de apărare, dar mai ales se încredeau în cunoștințele și înțelepciunea adunării bătrânilor cetății.
         Într-o zi, dis-de-dimineață, în piața centrală a cetății își făcu apariția un animal ciudat, nemaivăzut până atunci. Un animal mare, asemănător cu un cal mare și cu două cocoașe. Au fost chemați bătrânii cetății, cei mai înțelepți dintre locuitori sa își dea cu părerea însă, nici unul nu mai văzuse un așa animal. Pe loc îi dădură numele de “cămilă”  și hotărâră că e mai bine să o izgonească în afara zidurilor, în pustiu. “Sfatul bătrânilor” porunci, spre binele locuitorilor, înălțarea zidurilor cu încă 10 metri și întărirea lor pentru a nu se mai trezi și cu “alte cămile” nepoftite în mijlocul cetății, care să tulbure cursul pașnic al vieții acesteia.
         A treia zi, dis-de-dimineață, în mijlocul pieței cetății se treziră iarăși cu cămila în mijlocul pieței. Fu iarăși prinsă și convocat din nou sfatul bătrânilor înțelepți. Se minunară de cum a reușit acest biet animal să pătrundă într-o așa cetate, atât de puternic apărată de ziduri înalte și groase. Hotărâră să îi pună căpăstru precum cailor și o însoțiră iarăși până în afara zidurilor cetății, în deșert și o părăsiră acolo, singură. Conducerea cetății, la sfatul înțelepților și la propunerea oștenilor hotărâră să mai renunțe la unele cheltuieli și cu galbenii astfel economisiți să înalțe și să întărească zidurile cetății cu încă 10 metri, pentru ca nimeni, nici “măcar pasărea cerului” să nu mai poată pătrunde în interiorul cetății fără încuviințarea conducerii acesteia.
         După o săptămână, dis-de-dimineață, în mijlocul cetății fu găsită din nou cămila, ce rumega liniștită cu căpăstrul pe după urechi. Toți se minunară dar se și înfuriară că apăreau atât de neputincioși în fața unui biet animal. Cămila fu de asta dată izgonită, dar și însoțită de niște oșteni până în mijlocul deșertului și părăsită acolo, în speranța că nu o să îi mai vină gânduri de reîntoarcere. De aceasta dată, Cetatea s-a așezat la mare sfat. Și conducerea și armata și sfatul înțelepților. Hotărâră că mai bine să renunțe și la alte cheltuieli, eventual să mai pună și noi taxe și să facă rost de bani, să înalțe și mai mult zidurile cetății şi să le întărească în așa fel încât să nu mai pătrundă nici vântul. Pe lângă faptul că pățania cu cămila era doar așa, un mic exemplu de ce ar fi putut să se întâmple mai rău, mai era și o problema de orgoliu și de credibilitate printre supușii de rând. Ce cetate e aia în care intră așa când poftește orișicare cămilă și orișicând?
         După o lună, când zidurile cetății se înălțaseră până la cer, de aproape nici lumina soarelui nu mai pătrundea la răsăritul și apusul său și nici păsările cerului nu mai puteau trece de ele, atât de înalte erau, într-o zi, dis-de-dimineață, în piața centrală a cetății, fix în fața palatului, fu găsită cămila. Aceeași cămilă cu pricina, că o recunoscură după căpăstrul legat încă de la prima pățanie. Toată lumea era și înfuriată și contrariată dar și îngrijorată. Unii începeau să se îndoiască de temeinicia sfaturilor înțelepților. Alții de rezistenţa zidurilor. Alții erau revoltați de inutilitatea zidurilor și de banii și munca prăpădite în zadar. Se hotărâră să nu mai izgonească cămila până nu se clarificau toate nelămuririle.
         Considerată ca și arestată, cămila trebuia dusă la închisoare. Cum nu exista închisoare de animale, căzură de comun acord să fie închisă la gradina zoologică. Aici, cum nu putea fi închisă în cușcă cu orice animal, pe motiv că aveau nevoie de ea vie, se sfătuiră și hotărâră că cel mai bine ar fi să fie încuiată cu maimuța. Așa, din vorbă în vorbă, maimuța poate mai află de la cămilă una- alta, poate chiar cum a reușit să pătrundă în ditamai cetatea fortificată.
         Zilele treceau si maimuța începu să se împrietenească cu cămila. Din vorba în vorba maimuța, nemaiavând răbdare să își păstreze tactul și linia diplomatică, o întrebă direct, simțind că moare de curiozitate: “Spune-mi și mie Cămilo, cu câți metri ar trebui bieții oameni să mai înalțe zidurile cetății pentru ca tu să nu mai reușești sa pătrunzi înăuntru? “  Camila, relaxată și amabilă, îi răspunse cât se poate de sincer :  “Maimuțo, oamenii pot înălța și întări zidurile oricât vor dori, eu tot o să continui să intru câtă vreme este poarta descuiată.”
         Povestea cam asta este şi cam așa se sfârșește. Așa s-au petrecut lucrurile în cetatea Irina. Oamenii erau tributari păstrării unor reguli ale căror sensuri nu le mai cunoșteau. Oamenii erau doar rotiţe într-un sistem ce funcționa numai și numai integrat. Niciunul în parte nu cunoștea sistemul în totalitate, nu recunoștea lipsurile și nici plusurile. Nu cunoștea nici măcar rațiunea pentru care el funcționează. Era ceva de genul păstrării casetei primarului din filmul “City of Ember” ori, și mai simplu, cam cum românii știu de pildă, că varza se pune la murat după Sfântul Dumitru, fără să știe de ce, fără să îi intereseze de ce, doar păstrând obiceiul ca normă, unii respectându-l așa, să se afle în treabă, din inerție și că așa “ar trebui”.

29 martie 2016

   București

Costel AVRAM

cristinastory.com BookCity.ro
DISTRIBUIȚI

3 COMENTARII

  1. Frumoasă poveste. Nu știu ce să zic, îți aparține? Mai ai si altele? Nu crezi că le-ar sta mai bine pe un raft din bibliotecă, ori, pentru început, în vitrina unei librării? Eu așa cred

  2. Mentalitatea”cetatii asediate”(valabila azi inclusiv pt.”democratiile nord-atlantice”)a aparut in Roma antica.Sute de ani,cetatea Romei a fost obligata sa se apere de vecini.Tot aparandu-se a ajuns sa-i cucereasca,dar conceptul de”cetate”s-a extins la un teritoriu tot mai larg.Totusi romanii au ramas convinsi ca toate cuceririle lor aveau doar scopul de a-si apara”frontierele”(care se tot extindeau)Dar chiar si ei,dupa sfarsitul domniei lui Traian(nu Base)au renuntat la mentalitate.Incepand cu Hadrian s-au limitat la apararea frontierele.Toate statele totalitare au cautat sa insufle locuitorilor aceasta idee de”cetate asediata”.Impartindu-si cetatenii in buni si rai,la fel au fost catalogate si celalalte tari.

LĂSAȚI UN MESAJ