CENTRIFUGA NU-I TOTUNA CU CENTRIPETA

1
1140
no

No man’s land

Salutare Națiune  !!!
„Acesta este un pamflet și se adresează exclusiv
acelora care știu că nu știu tot”
         M-am născut nu între Carpați ci lângă ei, într-un orășel de provincie, la hotarul istoric dintre Moldova și Țara Românească: Râmnicu Sărat. Atestat documentar undeva pe la jumatatea veacului al XV-lea, ca fiind punct de vămuire a mărfurilor ce intrau pe teritoriul Țării Românești. Firește, așezarea este cu mult mai veche și întemeierea ei se pierde în istorie. Până pe la 19 ani și ceva am simțit, asumat și acceptat apartenența la aceste locuri, nici cu mândrie nici cu jenă, ci doar cu o indiferență totală, considerând că dacă e musai să am o etichetă – oricare ar fi ea – atunci „cu plăcere”.
         Venind la București, un fel de UE a României, trebuia să mă definesc și eu cumva în scopul înmatriculării mele civice, să îmi stabilesc apartenența la o grupare (zonală în cazul meu). Acum începe coșmarul meu, de așa – zisă configurare ideologică, lingvistică, istorică, etnologică și multe alte ramuri și subramuri mai mult sau mai puțin științifice, a stabilirii apartenenței mele. 
Cum era și firesc, am avut primul cuvântul: m-am definit a fi muntean întrucât, conform educației și curentului local, Moldova incepea de la râul Milcov  în sus, spre nord. Cum râul Milcov este situat undeva la vreo 30 de km la nord de Râmnicu Sărat, pe bună dreptate rezulta că ne aflăm pe teritoriul istoricei Țări Românești și implicit eram muntean.
         Următorii au avut cuvântul muntenii. Categoric, au spus ca sunt moldovean și că argumentele mele istorice și geografice enunțate nu prezintă relevanță întrucât „graiul nostru” prezintă oareare accent moldovenesc, obiceiurile, de asemenea, au nenumărate influențe moldave și că aproape 25 % din locuitorii urbei au strămoși de dincolo de Milcov.
         Ultimii au avut cuvântul moldovenii, care m-au respins la fel de categoric. „Graiul”  meu nu este moldovenesc, obiceiurile doar pe ici pe colo amintesc de standardele moldovenești, iar, ca origini, aminteau procentul prea mic – undeva de sub 25-30 % din părinți, bunici, etc. de origini moldovenești. Una peste alta, date fiind cele două excluderi categorice și fără drept de apel, m-am trezit ca în aventurile din cărțile lui Sven Hassel, într-un fel de No man’s land, în mijlocul României, in mijlocul Bucureștiului, acest UE al României.
         M-am trezit așadar un fel de străin în Bucureștiul total globalizat, nu izolat, ci aproape fără identitate. Nu îmi era doar contestată o identitate și mi se atribuia o alta. Mi se contestau toate identitățile. Cunosc nenumărate zone istorice care sunt revendicate de două sau chiar de mai multe părți, însă nu am cunoscut zone care sa fie refuzate de toată lumea. Mă aflam așadar în situația în care, deși toate aceste identități zonale și istorice trebuiau să fie diluate și catalizate doar pe aspectele de român și bucureștean, în realitate, în aceasta imensă societate globală, delimitată doar administrativ, identitățile să se centrifugheze după criterii de apartenență în primul rând genetică, apoi națională și tot așa.
         Privind acum, la 25 ani distanță de acea perioadă, mă fac să citesc și să interpretez oarecum într-o cheie ironică deviza Uniunii Europene „Unitate în diversitate” prin mai degrabă “Diversitate în unitate”. În consecință, mă aflam în situația în care, la capitolul obligații bifam lista completă, iar la capitolul drepturi le ocoleam pe toate. Din acei ani am priceput că globalizarea, ca și concept, este un fenomen artificial și superficial când este vorba de oameni vii și cu deplină capacitate de exercițiu. Acest concept este proiectat să funcționeze doar la nivel de reguli generale, care cu cât coboară în straturile de mai jos, cu atât crește forța barierei de protecție la penetrare.
         Am cunoscut viața satului românesc. Nu la nivel de specialist, firește, dar mult mai bine decât majoritatea. Într-un sat de mărime mică de pildă, ( undeva la 500-600 de suflete –cca  150 de gospodării) o să găsim în medie între 5-10 neamuri. Adică la nivelul acesta, de sătuc, globalizarea tot pătimește prin aceste subdiviziuni eterogene. Și în această structură socială vom avea centrifugări pe linie de neam. Păstrându-se proporțiile, același lucru se va întâmpla pe fiecare palier. 
          Este adevărat printr-un amestec mai mult sau mai puțin forțat (constrângeri stabilite și aplicate prin prevederi fiscale, administrative, civile, penale etc.) vom obține o oarecare omogenitate, însă aceasta stare este pasageră.  În scurtă vreme lucrurile se decantează și facțiunile se separă după criterii și algoritmi specifice fiecărui element compozit.
         Tot ce e viu și în mișcare tinde să se fărâmițeze, să se împartă, să se disipe prin simplul fapt al înmulțirii. Oamenii trăiesc, conviețuiesc, respectă regulile comune impuse de comun acord, dar nu pot renunța la identitate. Cine speră că se va eroda acest concept în timp, greșește. Identitatea este parte a sistemului de operare al unui om întreg la cap. Din mintea unui om sănătos nu poți sa scoți anumite idei și să bagi altele in loc. Ce a intrat e bun băgat și nu mai iese de acolo în veci. Orice noutate vrei sa aduci, este să bagi altceva care să contracareze logic, sa neutralizeze ori să completeze ce ai deja acolo. Or, ce valoare ai putea introduce în capul omului prin care să se anuleze conceptul de identitate, de apartenență la neam?  Desigur își poate da acordul de apartenență la o comunitate mai mare. La una și mai mare. La o confederație de lucruri frumoase. La Sistemul Planetar sau Galactic. Dar, nu poate renunța la identitatea sa și apartenența la sistemul bazic al valorilor în care s-a definit ca adult.
         Convențional, omul poate achiesa la orice sistem de valori, le va respecta, însă, cu condiția să își păstreze bula lui de valori în care să trăiască intim, el însuși și cu cei care sunt suflete complementare  ale sufletului său. Conceptul de cetățean roman  a existat aproape un mileniu și a sfârșit așa cum a apărut. Prin convenție a apărut, prin convenție a dispărut. Eu pot fi tată natural, dar pot fi și tată convențional. O convenție o pot modifica sau anula. Starea de tată natural pot sa o modific cumva?  Nici oamenii nu pot să mă ajute să o fac și nici Dumnezeu nu vrea.
         Omul poate face nenumărate lucruri. Și bune și rele. Dintre cele bune, eterne nu sunt niciunele. Însă, cele mai durabile sunt cele care sunt cele mai aproape de natural. Naturalul îl dă, dacă nu mereu permanența, atunci perioadele foarte lungi de existență nemodificată. Vezi în nenumărate ocazii „oameni de știință” care emit păreri, teorii etc.  bazate pe o analiză de cel mult 100 de ani în urmă. Ce pertinență să aibă un asemenea eșantion raportat la scara istoriei cunoscute  a omenirii ? Vezi erodări ale opiniilor în maximum 20-25 de ani. Opinii contradictorii date de specialiști. Contraziceri succesive la fiecare 20-25 de ani. 
         În concluzie, cred că nu trebuie să confundăm conviețuirea neamurilor – conviețuire ce a avut loc de când lumea și pământul – cu resetarea identităților. Ceva de genul: după orele de școală  puteți să mergeți și la joaca. La școală elevi, după școala copii, pastrând și ordinea și locul și rostul lucrurilor, fară să le amestecăm si nici să le suprimăm.
         Diversitate in Unitate !
21 ianuarie 2016
București
Costel AVRAM

 

cristinastory.com BookCity.ro
DISTRIBUIȚI

1 COMENTARIU

  1. Calea spre rai este ornata cu actiuni diversioniste!nu faptul ca pentru a face fata noilor provocari pe care umanitatea le are in fata ,-respectiv sa traim sub aceeasi umbrela este problema,aceasta este chiar o buna solutie,ci modul discretional in care se realizeaza denota reaua credinta si ca directia este una meschina,care nu se vrea a fi decat un imperialism,sclavagism barbar

LĂSAȚI UN MESAJ