CREDIT PE VIAȚĂ ȘI VIAȚĂ PE CREDIT

1
961
echilibru

Dintr-o mie de cuvinte, nouă sute-s despre credit !

Avem o țară

                   Salutare Națiune  !!!

„Acesta este un pamflet și se adresează exclusiv

Germanos.ro

acelora care știu că nu știu tot”

         Cuvântul credit ne asediază, ne invadează viața, ne agresează, năvălește zi și noapte peste noi, ni se strecoară în casă, în familie, dar mai ales în minte. De dimineața până seara auzim numai credit, credit, bancă, fără comision, fără acte, toate grijile noastre iau sfârșit, ne îmbogățim, etc. Un asediu psihologic teribil, un bombardament informațional prin care suntem îndemnați, ademeniți să “ne luminăm” şi să pricepem “șansa care ni se oferă”,  să vedem “mâna ce ni se întinde în ajutor”.
         Daca în anii 90, Caritasul a exploatat lăcomia oamenilor, acum se exploatează sărăcia și prostia oamenilor, și, numai într-o mică măsură, lăcomia. Acum oamenii “intră în sistem” de săraci (in proporția cea mai mare), apoi de proşti și, un mic procent, din cauza lăcomiei. Caritasul a stimulat pofta oamenilor de a se îmbogăţi, de a face bani, bani, bani mulţi, bani peste noapte. Le-a luat-o imaginaţia razna, hrănită de lăcomia ce le întuneca judecata, de au ajuns să îşi vândă agoniseala, casa şi terenul, să depună banii în joc şi să primească sumele de opt ori.
         Acum umblă creditul la drumul mare şi hărţuieşte bieţii oameni în fel şi chip. În cutia poştală, anunţuri prinse pe parbrizul maşinii, la uşă, prin SMS, pe e-mail, la telefon, la televizor, la radio, pe facebook, pe oriunde. Ajungi să şi visezi credite. Anunţuri, panouri cât toate zilele, îţi zgârie retina de dimineaţa până seara, în magazine, la metrou, gară, aeroport, până şi în spitale. Te îndeamnă să semnezi, să primeşti banii şi să pleci acasă fericit. Bunul simţ şi instinctul de conservare ar trebui să îţi aprindă toate beculeţele de avertizare pe bordul minţii. Cum oare este posibil ca în vremurile astea, din ce în ce mai dificile, când toata lumea urlă de nevoia de bani, paradoxal, oferta cea mai generoasă să fie cea cu bani, cu credite, ce sunt aruncate, aşa, de zici că sunt confetti? Nu se gândesc oamenii că poate creditul acesta e vreun cal troian, şi frumos, dar şi plin de primejdii, ce odată pătruns în cetate năvălesc din burta lui şi dau foc la prăvălie?
         Într-o noapte de 31 decembrie, două femei se pregătesc să nască. Una se afla într-o clinică de lux din capitală,  cealaltă se afla într-un dispensar amărât dintr-o comună rătăcită. Amândouă nasc câte un băiat. Cel de la ţară se naşte la 23.15, iar cel din capitală se naşte la 24.30, în anul următor. Amândoi copii ajung în familiile lor acasă în câteva zile. Amândouă familiile sunt fericite. Familia de la ţară, la lumina lămpii cu gaz, petrec fericiţi, în cămăruţa cu tavanul jos, în jurul mesei simple, dar încărcate cu mâncare şi băutură din belşug. Familia înstărită de la oraş, au lăsat copilul acasă cu o bona şi au ieşit în oraş la un restaurant de lux, cu un grup de prieteni să petreacă. Sunt fericiţi. Dacă ar exista un indicator cu beculeţe colorate, unde fericirea maximă să fie exprimată prin aprinderea beculeţului roz, atunci beculeţul roz s-a aprins pentru ambele familii.
         Copilul bogat era singur la părinţii săi. Cel sărac era al patrulea. Pentru primul, începea o viaţa în genere predictibilă şi îşi munceau mintea, el şi părinţii săi, să umple intervalul dintre viaţă şi moarte, să organizeze timpul, să facă un program. Cel sărac se chinuia să stabilească un program de prelungire de la zi la zi a vieţii sale. Cel înstărit îşi programa vacanţa de vară, cel sărac, dacă era luni, nu ştia ce o să facă joi. Nu cunoşteau noţiunea de program, nu erau stăpâni pe ziua următoare.
         Primul avea credit pe viaţă. Cine are credit pe viaţă nu are nici măcar noţiunea de mâine sau poimâine în privinţa banilor. Celălalt, pentru 15 minute este deja mai bătrân cu an (cel puţin statistic va muri înaintea celui bogat) şi s-a născut deja debitor. Va trăi pe credit atât cât va reuşi el şi ai lui să primească credit. Atât cât vor reuşi să îşi achite ratele împrumuturilor contractate pentru a-şi duce traiul la limita expirării termenelor. Primul se străduia să îl cheltuiască, al doilea se străduia să îl achite la termen, în speranţa că îi va fi reînnoit  cu altul nou.
         După ani şi ani, fiecare ducându-şi viaţa după cum a fost repartizat, cel sărac ajuns cioban, trecea cu turma de oi pe lângă o cale ferată. S-a oprit lângă un copac şi privea trenul ce se apropia în mare viteza. Într-un vagon de lux al acelui tren de mare viteză, copilul bogat, adult şi el acum, servea un pahar cu şampanie în compania unor tovarăşi de călătorie. Fără să vrea priveşte pe fereastră din goana trenului turma de oi şi ciobanul ce se odihnea la umbra copacului, şi, tot fără să vrea, privind tabloul în ansamblul său, judecă cu indiferenţă şi, oarecum, cu dispreţ situaţia omului, poposind cu privirea, atât cât îi permitea viteza trenului mai mult la oi şi câine, decât la om. Instinctiv, a judecat şi a pus eticheta obligatorie prin care justifica situaţia acelui om. Pe principiul că făcuse el ceva greşit de ajunsese sărac, cioban, needucat şi murdar, etc.
         Nu mai ştiu exact unde am auzit o pildă ce mi-a rămas întipărită în memorie (posibil să fi fost preot, însă nu sunt sigur, dar o să îmi reamintesc eu) în care se spunea că cineva, să spunem tipul bogat şi fără repere, vede pe strada un om băut ce merge din gard în gard. Instinctiv, ca şi în cazul ciobanului, îi pune eticheta:  acesta este un beţivan! Specific omului care vorbeşte instinctual, care se bazează numai pe presupuneri şi acelea întemeiate numai pe criterii inventate tot de el, judecă arbitrar şi cu valoare de adevăr absolut, la prima vedere. În pilda cu pricina se spune ca în mod greşit a procedat bogatul. Nu judeca pentru că nu ştii tot şi, chiar dacă ai şti tot, nu judeca pentru că nu ai acest drept. Apoi, nu judeca pentru că, la rândul tău, nici tu să nu fii judecat. Şi, în final, la vederea omului care merge din gard în gard, se spune în mod înţelept „ iată un om beat”. O simplă şi corectă constatare. Nu e nici greşit, nici păcat. Nu poţi judeca decât ce vezi la timpul prezent. Restul sunt presupuneri. O judecată intemeiată pe presupuneri dă erori colosale.
         Cel care are viaţa pe credit nu judecă pe celălalt. În primul rând, că nu are timp de aşa ceva. Este prea ocupat să îşi prelungească viaţa şi mâine. Şi mâine e preocupat să o prelungească şi poimâine. Şi tot aşa. Cel cu credit pe viaţă, habar nu are cu adevărat cum se câştigă viaţa, întrucât el o are asigurată din oficiu. La cel cu credit pe viaţa, creditul i-a fost plătit în avans fie de înaintaşii săi, înainte de naşterea sa sau la naştere, fie de colateralii săi în timpul vieţii sale (soţ, rude  etc). Şi, ar mai fi un caz în care creditul ar putea să îi fie achitat de către succesori (cazul aventurierilor ce ipotechează viitorul tuturor descendenţilor şi prelungeşte achitarea lui la mulţi ani după moartea sa).
         O veche vorba din bătrâni spune că sătulul nu îi crede flămândului. Mult adevăr. Nici cel care a trecut prin ceva asemănător nu poate judeca foarte corect pentru că nicio situaţie nu seamănă cu alta şi fiecare are o particularitate a sa, darămite să se pronunţe unul care habar nu are despre ce este vorba. La apariţia telefoniei mobile în Romania cea mai mare parte a utilizatorilor aveam cartele preplătite cu, acolo, un micuţ credit, câţiva dolari, pentru iniţierea unor apeluri, drămuite cu atenţie pentru a nu risipi fărâma de credit achitat. Chiar şi cei care aveau abonamente, pe lângă faptul că erau destul de pipărate, aveau un număr redus de minute incluse, iar ce depăşea baremul impus prin contract costa substanţial. Acum, nu prea mai există restricţii la durata unui apel, acum restricţiile sunt de natura duratei acumulatorului, discuţiile telefonice prelungindu-se până se înroşeşte aparatul.
         Cum ar putea oare un adolescent de acum să priceapă cum se descurca cu un telefon mobil un adolescent în 1997, de pilda? Ar putea oare să priceapă cât de atent era cu cheltuirea creditului, cu secundele consumate la un apel? Minutul de conversaţie de azi poate avea oare aceeaşi consistenţă ca minutul de acum 20 de ani? Poate spune un tânăr de acum, în 30 de secunde, ce spunea în acelaşi interval de timp în urmă cu 20 de ani?  Credeţi că poate fi la fel de precis în exprimare, orientare şi aproximare?
       Cam aşa cum credeţi că ar putea să se pună empatic în locul tânărului de atunci, tânărul de azi, cam tot aşa pot şi tinerii azi , „cei cu credit pe viaţa” şi care sunt şi cei mai vocali (de, au timp) să se pună în locul oamenilor cu viaţa pe credit, să îi judece şi să aleagă ce e „mai bine pentru ei”. Cel mai indicat ar fi ca să se urmeze măcar pilda povestită mai sus şi să nu se mai judece punându-se etichete, ci să se rezume la a constata faptele şi atât. Dar, şi mai bine, să-i lase să facă evaluări doar pe cei care au o experienţă practică în acest sens pentru ca oricum, daca ar fi sa facă ei o listă cu prioritățile „de salvat”, omul cu viața pe credit,  tot in josul listei s-ar găsi. Asta, după mediu, plante, fluturi de Alaska, maimuțe albastre, balene violet, câini, pisici si vrăbiuțe, care au prioritate.
        Cei cu credit pe viaţă şi studii teoretice, ar trebui să se limiteze la mediul lor academic şi să îi lase pe cei cu viaţa pe credit să se organizeze cum ştiu ei mai bine, în aşa fel încât să îşi achite ratele la termen şi să îşi reînnoiască contractele de creditare.
         Baga bani, baga bani ! nu-i tot una cu scoate bani, scoate bani !
 
     București
 21 aprilie 2016
  Costel AVRAM

 

cristinastory.com BookCity.ro
DISTRIBUIȚI

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ