DE CE ARE COPILUL DREPT TATĂ, PE SOȚUL MAMEI ?

0
1236

o Amazoană și mai mulți Amazoni

 

Avem o țară
Salutare Națiune  !!!
„Acesta este un pamflet și se adresează exclusiv
acelora care știu că nu știu tot”

 

         “Copilul nou născut are ca tată pe soțul mamei” este un principiu vechi de mii de ani, codificat și transmis până la noi de jurisconsulții romani. Pe filiera romană a ajuns și s-a răspândit în toata Europa și nu numai, însă atât în antica Roma cât și aiurea, acest principiu a rezultat din însăși nevoia naturală a omenirii. În realitate, acesta există cred de când omul inteligent a început să meargă în două picioare și să locuiască în comunități organizate. Romanii nu au făcut decât să îl consfințească în norme scrise, să le respecte în continuare și să le transmită urmașilor.
         În primul rând, stabilirea maternității este clară deoarece ea nu mai  trebuie demonstrată, rezultând din însăși faptul nașterii. “Mama e numai una” cum se spune chiar și în folclorul nostru fără să se citeze vreo altă sursă. După cum observați, nimeni și nicăieri nu se pune în discuție moralitatea mamei. Câtă vreme nu se dovedește contrariul, moralitatea mamei rămâne intactă, iar soțul ei devine tatăl copilului său. Tatăl biologic de cele mai multe ori nu este sigur nici pentru el, nici pentru mamă și nici pentru comunitate. Atunci, din rațiuni multiple s-a “împământenit” că soțul mamei copilului să fie “desemnat” ca fiind tatăl copilului nou-născut al acestei femei.
         În zilele noastre, acest principiu reprezintă desigur o prezumție legală cu un caracter relativ, ce poate fi combătută prin analize biologice însă, în veacurile trecute, când nu se putea face o dovada contrarie, aceasta prezumție avea caracter aproape absolut. Doar în cazurile în care ieșea copilul de altă culoare se punea problema ca soțul să poată tăgădui cu succes că nu este tatăl, însă, și în acele cazuri, se puteau invoca minuni și alte asemenea.
         Dacă în zilele noastre o asemenea prezumție ce vine în continuarea aplicării principiului menționat cu „tatăl copilului este soțul mamei” are cu precădere aplicație în protecția drepturilor și intereselor copilului nou-născut (pe lângă protejarea instituțiilor civile cum ar fi familia, etc), în Roma antică, în cel mai vechi drept roman, singura rudenie cunoscută era cea agnatică (civilă). Este și firesc să fie așa întrucât, în epoca foarte veche rudenia se stabilea pe reguli care „se văd”, reguli rezultate din convenția membrilor comunității și care nu putea fi dovedită „științific” altfel.
         Simplificând, este vorba de tatăl legitim civil al copilului, pentru că tatăl biologic care există desigur, nu intră în discuție câtă vreme răspunderea sa nu este angajată și dovedită. Romanii spuneau „Pater is est quem justae nuptiae demonstrant”  (tata legitim nu poate fi decât soțul mamei). Altfel spus, pentru „binele” tuturor, dar în special al copilului, soțul mamei este tatăl copilului până la dovada contrară. Dacă are careva interes și poate, să dovedească contrariul.
         Făcând abstracție de principiile romane ce au întâietate ca aplicare, în primul rând, pentru că sunt o dovada scrisă, în folclorul românesc există „prescripții” asemănătoare, ce e drept, transmise pe cale orală, însă luate în seamă și respectate întocmai. Având rațiuni ceva mai pragmatice, se spune că orice există în ograda unui „gospodar”  este  al lui. Adică, dacă altcareva pretinde „că un lucru” e al lui și îl revendică, atunci va trebui sa dovedească temeinic aceasta, pentru convingerea comunității.
        „Gospodarul”, în mod firesc are și o „gospodină” ce îi este soție. Toți copii născuți de soție până la dovada contrarie sunt copiii lui din punct de vedere civil ( îi poartă numele și se bucură de toate drepturile civile ce izvorăsc din această stare, în special de dreptul de moștenire).
         Când spun dovada contrară ( acum este simplu, că se pot face analize ADN) trebuie menționat că în trecut era exclusă din punct de vedere tehnic aproape total. În afara flagrantului, care în mod firesc ar fi trebuit să aibă loc cu noua luni înainte, nicio altă dovadă nu era pertinentă, decât poate cu excepția culorii copilului.
Soțul mamei, gospodarul în ograda căruia s-a născut un copil, devenea tatăl legitim al acestuia cu toate drepturile și obligațiile civile care decurg din această stare. Și acum, dar în trecut cu precădere, aceasta calitate prezenta o  importanță deosebită în materia succesiunilor.
         „Gospodarul” român, acest pater familias antic, se „bucura” de toate drepturile și obligațiile ce decurg din stabilirea acestei legitimări la nașterea unui copil de către soția sa, însă cu condiția să fi fost viu, liber si apt de reproducere cu nouă luni înainte de nașterea copilului. Dacă „Gospodarul” e plecat pe mare, la război sau la pușcărie trei ani și, la întoarcere, găsește în „ograda sa” mai mult de un copil (care s-ar fi putut naște la noua luni de la plecarea sa), prezumția cu tatăl e soțul mamei este înlăturată definitiv și din start pentru restul de copii.
         Așadar, consider că în primul rând, e vorba de interesul copilului, apoi de bunul mers al societății și înlăturarea bulversărilor care s-ar putea ivi în lipsa acestei prezumții și abia după aceea lista cu rațiuni pentru existenţa acestei reguli ar putea continua. Şi mai este o „alta vorbă”, tot în folclorul românesc: tată este cel care crește copilul nu cel care doar îl face. Faptul participării biologice la concepția unui copil neurmată de participarea efectivă la creșterea și educarea acestuia nu îi conferă absolut niciun drept moral de părinte.
         În România, și când spun România mă refer exclusiv la partea de nord est a țării, există dovada că românii au găsit în trecut o metodă inedită și practică de soluționare a diverselor probleme ce decurg din faptul nașterii, recunoașterii și creșterii unui copil. O readoptare a regulilor matriarhatului, reguli ce din punct de vedere tehnic înlătură absolut orice problemă de genul celor enumerate mai sus.
         Comunitatea a hotărât, spre binele ei, al fiecărui membru în parte, ca toți copii născuți în cadrul acelei comunități să fie denumiți cu numele mamei, stabilind astfel o apartenență exclusiv după mamă. Eu nu am cunoștință de existenţa unui model asemănător, dar desigur că asta nu înseamnă că nu ar exista poate. Numele de familie al multor familii originare din zona de nord a Moldovei și Bucovina semnifică net apartenența celui ce deține numele: Amărioarei, Amariei, Aioanițoaiei, etc. Ceva de genul „copilul X al Mariei” devenea direct X Amariei.
         Toți copiii Mariei, indiferent cu cine erau concepuți purtau numele ei și astfel s-au scutit probabil foarte multe incidente. Cu timpul Maria Amariei a găsit un „gospodar”, care a acceptat să se numească și el „Amariei”, și a crescut, ca un tată „legitim” și bun, și copiii Amariei și pe ai lui cu Maria și toți s-au numit Amariei și cred că și azi se numesc în continuare la fel, păstrând numele și ducându-l mai departe fiecare cu mândrie mai multă, mai puțină, sau pur și simplu cu indiferență.
         Și, după ani și ani, „gospodarul Amariei”, ca soțul mamei Maria, se supune și el la rândul său regulilor generale vechi și noi expuse mai sus cu privire la copiii născuți de soție, și devine tatăl copiilor născuți de soția sa Maria, în „ograda sa”. Firește, dacă a fost acasă, apt și viu cu nouă luni în urmă și copilul nu ieșit negru sau „chinez”. Aici am putea spune, la modul relaxat că în conținutul acestei prezumții ar sta extrem de confortabil și profund echilibrate atât vigilența gospodarului cât și moralitatea soției.

 

    București

  11 iulie 2016

Costel AVRAM

Germanos.ro

avram costel

 

cristinastory.com BookCity.ro
DISTRIBUIȚI

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ