DE CE NU NE PLEACĂ DOCTORII ?

0
804

NU VOR O ȚARĂ CA AFARĂ

Avem o țară
                   Salutare Națiune  !!!
„Acesta este un pamflet și se adresează exclusiv
acelora care știu că nu știu tot”
         La întrebări punctuale e firesc să primim răspunsuri pe măsură. O întâmplare de peste 20 de ani ne va ajuta să înțelegem mai bine, poate, relația dintre întrebare și răspuns pertinent. Răspunsul scurt, asumat și pertinent.
         Se întreabă lumea de ce ne pleacă doctorii. Eu susţin că doar medicii pleacă.
         Prin anul 1994 dacă nu mă înșel, de la începutul anului și până pe la jumătatea toamnei, au avut loc o serie nefericită de accidente aviatice în care au fost implicate avioane de vânătoare MIG (modele 21 si 23 – cu siguranță). Accidentele au avut şi victime omenești, dar și pierderi materiale imense ca să nu mai vorbim de prestigiul instituţiei și de moralul armatei.
         Cum era firesc, fiind un bun moment să se afirme,  diverși oameni politici au luat poziție și au cerut lămuriri responsabililor din armată să spună opiniei publice ce se întâmplă. Așa s-a făcut că prin toamnă un responsabil al ministerului (dacă nu mă înșel chiar ministrul de atunci) a fost solicitat să dea cât de cât un răspuns la întrebarea „ De ce cad MIG – urile ? “. Răspunsul pentru care am adus în discuție întâmplarea aceasta a fost după părerea mea monumental:  Cad MIG-uri pentru că MIG-uri avem ! Omul avea perfectă dreptate. NU puteau să cadă decât ce avioane aveam și nicidecum avioane de lupta tip F sau mai știu eu ce altceva.
         Revenind la întrebarea noastră “ De ce nu ne pleacă doctorii ?”  păstrând relația am putea da un răspuns în același ton :  Nu ne pleacă doctorii pentru că nu sunt doctori !  Sunt orice altceva numai doctori nu. Sau, să ne păstrăm în cheia realului, sunt doctori “doar de România”. Titlul de doctor nu își produce efecte decât pe teritoriul României.  Odată plecat în afară nu numai ca nu îi este folositor, dar sunt cazuri în care chiar poate deveni dăunător. Drept pentru care, aici e de stat, aici “îl pot folosi”, aici pot stoarce toate foloasele pe care le poate genera un asemenea titlu.
         De la înălțimea acestui concept, de titlu academic, s-a ajuns la uzitarea lui în limbajul comun, la vulgalizarea sa, la diluarea sensului până într-acolo încât mai avem puțin și ne transformăm țara în ACADEMIE. Avem cea mai mare discrepanță posibilă intr-o societate normala la cap:  analfabeți, pe de o parte, şi doctori “fara numar”, de cealaltă parte. Unde doamne iartă-mă se află pătura de mijloc ?  Se păstrează raportul din viața economică cu împărțirea în milionari și săraci lipiți?
         De unde nevoia asta viscerală de titluri a românului?  De cele mai multe ori acestea sunt inutile. Sunt doar un artificiu general acceptat de apreciere a unora în detrimentul  altora și în suplinirea unui alt mod de a ieşi în evidență. Toata lumea vrea să facă facultate. Nu una. Două sau mai multe. Nimic rău până aici, însă, acesta a devenit doar un scop în sine și nicidecum un mijloc pentru atingerea vreunui obiectiv. Nimeni nu vrea să facă o meserie.  Avem frizeri cu dreptul “făcut” . Taximetriști cu “dreptul “, coafeze economist  la “ASE”  și lista continuă. Atunci, cei care au făcut, deja, o facultate, cum sa fie colegi cu frizerul?  E musai să facă un master. Ori chiar un doctorat. Și tot așa. Și iar așa, și iată-ne într-un proces inflaționist teribil. De pierdere și a sensului și a valorii produsului școlit.
         Foamea de titluri se manifestă aproape în egală măsură la toate păturile societății. Dacă la păturile sărace ea face ravagii prin indolență și grotesc, la paturile bogate face ravagii prin dereglările scării valorilor, prin înlocuirea unei ordini firești cu structuri artificiale și găunoase.
         O goană nebună după titluri, o foame de apreciere. Adunătură de titluri ce încearcă să echivaleze mărimea așa zisei valori. Fenomen inflaționist ce se observă tot mai adesea în mulțimea diplomelor, a cursurilor, a titlurilor, etc. Se continuă studiile în “13.000” de direcții, haotic, două, trei facultăți, master, doctorat, și, la 43 de ani, nu au nici o zi “în câmpul muncii”. Cum se poate integra la o asemenea vârsta? Nu poate ! Cine are încredere într-un “specialist” de 45 de ani care a stat “numai la școală “ pana la vârsta asta ? Ce l-ar recomanda să i se dea pe mână şi  să conducă fie și o scară de bloc? Poate doar familia, că talent… Este normal să fie șocat pentru că ceilalți percep discrepanța între vârsta pretendentului la angajare, CV-ul său și lipsa de experienţă. Bani nu merită, să îi facă o ofertă de începător angajatorului îi este jenă, mai bine îl pasează și scapă de el dacă nu are “recomandarea familiei “. Și uite așa, dacă omul are din ce trăi, o sa urmeze eventual altă școală sau o să mai facă un doctorat. Se tot poate completa pe linia punctată.
         S-a inoculat ideea – eu unul nu știu de unde și nici de ce -, că trebuie să fim toți șefi încă de la început. Lumea e fascinată de “felul cum sună”  a diferitelor specializări de facultăți, profesii, studii post universitare, etc. O coafeză studentă la management când a fost întrebată cum se numește un absolvent al unei facultăți cu specializarea de management a rămas fără răspuns. Asta spune multe despre diletantismul colectiv al românului. Departe de mine gândul că nu e bine ca fiecare să aspire și să muncească pentru a-și atinge visul, însă, majoritatea o fac pentru că e la modă și din nicidecum din „foame de cunoaștere”.
         Acum, după ce am prezentat foamea, nevoia și disperarea românului de a avea titluri, (în cazul de față titlul de doctor) revin la o părere personală și nu neapărat ca deformație a profesiei de avocat să sar în apărarea românului doritor de doctorate, ci doar în ideea de a încerca să echilibrez oarecum balanța culpabilităților.
         Nimeni în țara asta, oricât ar fi de nebun sau de bogat nu se face doctor de capul lui. Asta este clar din capul locului și fără dubii pentru nimeni. Așadar pentru că în prima parte am lămurit cum e cu “DORINȚA”   acum rămâne de stabilit cum e cu “PUTINȚA”.  Un titlu academic nu este un permis de conducere, unde este evaluat candidatul și i se acordă “titlul/carnetul de șofer” sau mai este chemat încă o dată dacă se nu se comportă corespunzător. În cazul acordării titlurilor academice evaluarea durează ani de zile. Și nimeni nu împiedică pe cei îndreptățiți să facă evaluarea să prelungească perioada până în momentul în care sunt pe deplin convinși, atât material cât și intim, că cel ce solicită acest drept merită să îi fie acordat.
         Toată răspunderea acordării acestui titlu o poartă cel îndreptățit să o facă (sistemul în integralitatea sa, îndrumător, comisie etc.). Firește că și furtul (plagiatul) este și condamnabil și pedepsibil, însă acesta este doar o etapă preliminară și anterioară evaluării finale. Un furt niciodată nu ar trebui să treacă de filtrul examinatorului. Așadar “putința” în nici un caz nu stă la viitorul “doctor”, ci la cel care îi conferă acest titlu.
         Acesta, cel care conferă titlul, se decredibilizează, își pierde prestigiul, admirația profesională şi respectul. Ca orice breaslă care se respectă, primind în rândul ei oameni care nu merită, nu face decât să își dilueze prestigiul până acolo încât să nu mai valoreze nimic. Pe vremuri, în breasla bijutierilor, a blănarilor ori a țesătorilor credeți că era permisă primirea cuiva care habar nu avea “meseria”?
         Pentru contracararea oricărui  proces inflaționist, propun o metodă, uzitată adesea în economie și pe care nu văd de ce nu am putea-o adapta și în cazul de față: DENOMINAREA. Așa cum în finanțe se taie câteva zerouri din valoarea nominală a monedei de referință, tot așa să se taie și în cazul titlurilor universitare, din valoare, proporțional “ să ajungă la toată lumea”. Nici nu iți trebuie studii de “finanțe”  să iți dai seama de inflație, când vezi oameni “șterşi” cu două doctorate.
P.S.   Nouă din păcate ne pleacă medicii. Doctorii nu vor o țară ca afară. Afară e frig și rău pentru ei. Ei vor o țară doar ca |România. Adică înăuntru și nu afară !
       București
14 decembrie 2015
     Costel Avram

avram costel

cristinastory.com BookCity.ro
DISTRIBUIȚI

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ