DECOLAREA ESTE FACULTATIVĂ, ÎN TIMP CE ATERIZAREA E OBLIGATORIE

0
1135

Cer senin !

Avem o țară

                   Salutare Națiune  !!!

„Acesta este un pamflet și se adresează exclusiv

Germanos.ro

acelora care știu că nu știu tot”

         Decolarea, înțeleasă ca desprinderea de sol a unei păsări, obiect, etc. și menținerea acestora în zbor poate fi asemuită – metaforic vorbind – cu orice ascensiune, atât în plan material cât și ideal, urmată mai devreme sau mai târziu, de o coborâre mai bruscă sau mai atenuată.
         Capacitatea de menținere depinde numai de puterea motorului propriu ce dă o autonomie mai mare sau mai mică zborului sau, de cele mai multe ori, în cazurile de ascensiune în alt plan decât cel material, de forța impulsului inițial. Altfel spus “lungimea pasului făcut în fața constă tocmai în puterea șutului primit în fund”.
         Acum, dacă e să ne luăm după principiul că nu orice zboară se mănâncă, nici orice ascensiune nu este o decolare voluntară. Șutul în fund, de nenumărate ori vine și pe negândite și, de multe ori, forțat. Te uiți pe cer și vezi o mulțime de avioane. Nu e greu să îți dai seama ce e cu ele. Unele sunt civile, sunt vopsite și inscripționate cu numele companiei cărora le aparțin, altele sunt militare și iarăși e ușor să îți dai seama ale cui sunt, că doar nu se apucă să zboare orice avion militar în spațiul aerian al altei ţări. Așadar când e vorba de obiecte zburătoare cam știm, chiar și după decolare, ce sunt, ale cui sunt și cam ce traiectorie aproximativă au.
         Când este vorba despre ascensiunea unor oameni, a carierelor profesionale ale unor oameni mai bine spus, ne aflăm într-un foarte mare și dens nor de ceață. În aceste situații nu cunoaștem decât omul ca suport al „ideii”. Nu cunoaștem cine a dat șutul în fundul „omului”.  Cât de puternic a fost șutul dat. Cu se scop a fost lovit omul în fund –  să sară, să facă pasul înainte, către încotro?  În ce direcție și cât de lung sau de înalt să fie pasul „înainte?
         Cine sunt „motoarele” acestea de dau impulsuri ascendente „oamenilor” cu idei cu tot? Cât de puternice sunt aceste motoare de dat șuturi în fund? După ce criterii aleg aceste „motoare” oamenii „zburători”? Spre deosebire de aparatele de zbor, oamenii „zburători” nu sunt colorați, nu au inscripții, nu au afinități spre vreun „model de zbor”, nu sunt înmatriculați. Sunt un fel de U.F.O. sau pe românește O.Z.N.  Sau, în limbaj mai actual decât actualul în România, sunt un fel de „zburători tehnocrați”
         Acum că am stabilit că orice nu este „avion cu motor” – care decolează, se înalță, zboară constant pe un culoar de zbor prestabilit, are o traiectorie cunoscută și predictibilă şi firește, aterizează – este un „om zburător”, cu impuls ce constă în „șut în cur” de la sol. Este O.Z.N  (obiect zburător neidentificat) întrucât nu știm „cine îl propulsează”, nu îi cunoaștem traiectoria, nu îi înțelegem traiectoria. Nu știm exact nici ce reprezintă și nici pe cine reprezintă. Se mișcă fără să țină cont de legile normalului sau cele ale bunului simț.
         În condițiile în care nu cunoaștem decât ce se vede, adică omul în materialitatea sa, nu ne rămâne decât să facem analogii și presupuneri. Întrucât nimic pe lumea noastră nu se întâmplă fără un motiv, tragem concluzia că și cei ce dau șuturi în fund au un motiv anume. Pentru orice motiv ales, tot în lumea noastră, se ține seama de un interes anume urmărit. Așadar șuturile se dau în interesul lor, al celor ce au aceasta aptitudine.
         Oamenii „zburători” sunt aleși, selectați dintre cei care sunt „APȚI” să accepte și să primească șuturi în fund. Nu orice om se pretează la asemenea misiuni. Așa cum aluminiul se „pretează” la construirea aparatelor de zbor, tot la fel există un anume material uman ce se „pretează” la misiuni de ascensiune prin propulsare cu șuturi în fund.
         Coroborând atribuțiile încredințate omului zburător, prin ascensiunea datorata șutului în fund, cu interesul prezumat al misiunii încredințate în folosul celor ce dau şuturi în fund, putem să anticipăm fără teamă de a greși, că prin șutul în fund, omul capătă o ascensiune, se înscrie pe o traiectorie și aterizează în scopul îndeplinirii unei misiuni, în interesul „trăgătorului”.
         Altfel spus, atunci când vedem că apare careva, „răsărit din senin” fără o ascensiune verificabilă, asumată, am putea presupune că este „brațul armat” al celui care își protejează dreptul, avuția, interesul.  Nu știm care este dreptul, nu știm care este avuția și nici interesul și nu știm nici cui aparțin acestea. Putem bănui însă, pornind de la omul „aterizat în misiune”, că acesta a „fost șutat” de către „cel în drept să îi fie aparat interesul” să se îngrijească și să păzească acest interes.
         Conform și vechiului proverb românesc ce spune că „ochiul stăpânului face vita grasă”, am putea trage concluzia plauzibilă că nimeni nu se pune paznic la o turmă de capul său sau a altcuiva fără acordul stăpânului de drept al acelei turme. Chiar dacă de ochii și gura satului se spune în fel și chip și copii știu că doar cine e stăpân își pune paznic la turmă după mintea, ochiul și priceperea sa. Chiar dacă în sat nu se știe chiar exact ale cui sunt oile din turmă, dacă se ia urma lor este imposibil să nu se afle cine este stăpânul și, pe cale de consecință, cine a tocmit și paznicul. Follow the…!
         Decolarea e facultativă în timp ce aterizarea e obligatorie este o sinteză a respectării unor legi ce țin atât de fizică cât și de bunul simț. Odată misiunea încheiată, de oricare fel ar fi zborul, aterizarea chiar este obligatorie. De preferat este o aterizare în care omul să scape cu viață însă, ideală este o aterizare controlată în care să nu existe absolut nicio pagubă.
         O fi decolarea facultativă însă și prăbușirea este o aterizare.

 

     17 mai 2016

       București

  Costel AVRAM

avram costel

cristinastory.com BookCity.ro
DISTRIBUIȚI

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ