GOLANIADA, MINERIADA, STRADA: GHINION ROMÂNIA

0
720

Directorul, profesorii și “careul”  din curtea școlii

Avem o țară

                   Salutare Națiune  !!!

„Acesta este un pamflet și se adresează exclusiv

Germanos.ro

acelora care știu că nu știu tot”

        Se împlinesc zilele acestea 26 de ani de la prima mineriadă. O treime din media de viață a unui român. E o etapă semnificativă atât în viața unui om sau a unei generații cât și din punct de vedere istoric. Golaniada și Mineriada, “evenimente” ce s-au produs la foarte scurt timp după schimbarea sistemului comunist cu unul necomunist, s-au constituit ca forme atipice de manifestare a democrației, atât pentru lume în general cât mai ales pentru România în special.
       „Strada”,  a încercat sa revigoreze „modelul” de exprimare al anilor 90 și a reușit și ea cu succes să demonstreze că noi românii avem idei și posibilități inepuizabile de a interpreta democrația în stilul nostru propriu. Așa cum suna un banc foarte cunoscut pe vremuri cu fabrica de biciclete de la Tohani, când oricât se încerca să se asambleze o bicicletă produsă acolo, tot mitraliera Kalașnikov ieșea ( sau rachetă), cam așa ar fi și cu exercitarea actelor democratice standard de către romani: ori mineriadă, ori etc. cu terminația „adă” adică improvizație pe o temă dată.
       În mod firesc, formele astea brutale, violente de exprimare a „voinței democratice” lasă urme. Urme adânci și dureroase. Urme ce uneori sunt oblojite de îndată și superficial alteori niciodată. Istoria arată că dacă nu sunt tratate de îndată, cât încă rana sângerează și nu s-au format cicatrici, atunci aceste răni așa rămân pe veci, urmând să le trateze doar timpul și uitarea sau poate istoria.
        Orice încercare de schimbare o unei stări de fapt prin voința celor puțini împotriva voinței celor mulți se numește rebeliune, simplificând la maxim situația. Orice impunere a voinței celor puțini împotriva voinței celor mulți înseamnă impunerea cu forța, cu de-a sila a unei alt mod de vedea și evalua lucrurile și viața. Or, ca voința să fie impusă de către cei puțini, aceasta se poate face fie prin forță, adică cei „câțiva” sunt mai puternici decât cei mulți, fie prin înșelătorie, cei puțini sunt mai deștepți și “ șmecheri“decât cei mulți și proști, fie prin trișare: cei puțini și mai slabi sunt ajutați de alții din afara “jocului”,  pe ascuns, să îi înfrunte și să îi doboare pe cei mulți. În toate cele trei forme, prin această impunere forțată a voinței minoritare avem de a face cu criminala DICTATURĂ.
       Simplificând lucrurile, orice revoltă ce are caracter „popular”, altfel spus orice mișcare ce are caracter majoritar are și LEGITIMITATE. Tot ce face ea are caracter legitim. Nu are dreptul să o judece nici măcar ISTORIA, dacă acea mișcare are în mod cinstit caracter MAJORITAR. Istoria poate doar să consemneze că între anii și anii niște oameni dintr-o țară au hotărât ca doi și cu trei să facă nouă. Nu poate aprecia nici că au făcut rău, nici că  au făcut bine. Pentru acea perioadă așa a hotărât majoritatea că este bine pentru ea și voința a fost respectată. A fost dreptul ei și l-a exercitat cum a considerat de cuviință.
    În consecință, oricare mișcare ce nu are caracter popular, adică nu întrunește majoritatea voințelor membrilor săi și prin forță încearcă să își impună voința împotriva regulilor deja acceptate de societate și adoptate de formele de organizare statală trebuie sancționată obiectiv, ca oricare altă faptă antisocială. Social înseamnă jumătate plus unu din membrii celei societăți. Odată lămurit, cred eu, aspectul caracterului popular sau particular al unei mișcări, rămâne de văzut modul în care societatea trage la răspundere pe cei responsabili de premeditarea și săvârșirea ei.
        În mod normal, și când spun normal mă refer strict la o perioadă calculată ca medie raportată la diverse evenimente petrecute în cursul istoriei la noi și aiurea prin lume, în proporție de aproximativ 90% din cazuri, după încheierea conflictului, depistarea, anchetarea și tragerea la răspundere a făptuitorilor se întreprinde și se soluționează definitiv în circa trei ani după „depunerea armelor”  și instaurarea păcii și liniștii. Restul de 10 % se finalizează în mare parte până la împlinirea a cinci ani de la finalizarea evenimentelor și ce mai rămâne, în cazuri excepționale merg până la maxim zece ani. Când scriu aceste rânduri, sunt deja trecuți 26 de ani și jumătate și se pare că analiza a început săptămâna trecută.
      Trebuie făcută o mențiune necesară în ceea ce privește calificarea caracterului „mulțimilor” care protestează, caracterul „străzii” ca cea mai nouă formă de manifestare, deoarece una este să se adune o mulțime de profesori să zicem, care să solicite reprezentanților executivului o mărire, o micșorare de buget, sa facă sau nu sa nu facă ceva și este cu totul și cu totul altceva să iasă în „strada” „câțiva” care sa ceară „și să și obțină”  schimbarea ordinii de drept, a constituției, a rezultatului alegerilor, etc.
         După al doilea război mondial, au venit „câțiva”, având un sprijin extern imens și care reprezentau rezultatul unor înțelegeri la nivel mondial, care au ales alți „câțiva” din țară și au hotărât, „în strada” că democrația ce o vor ei este una „populară” și așa populară a rămas până în decembrie 1989 când au fost înlăturați de alta adunare de asta dată cu adevărat POPULARĂ.
          Când o mișcare are cu adevărat caracter popular, altfel spus când chiar întrunește o majoritate covârșitoare și este  LEGITIMA, își însușește rezultatul schimbării asumându-și și judecarea și tragerea la răspundere a „învinșilor”. O mișcare ieșita victorioasă și așadar PREZUMATĂ a fi LEGITIMA își asumă „judecarea” învinșilor urmând a fi judecata la rândul său numai și numai de istorie.
         Istoria și justiția, una disciplină de studiu alta putere în stat, sunt două aspecte total paralele. Istoria are dreptul să consemneze, să comenteze și să „judece” ce face și ce a făcut justiția întrucât ea va trăi si exprima mereu  întotdeauna DUPĂ ce s-a petrecut tot ce s-a petrecut. O justiție care vrea să judece fapte trecute, consemnate de istorie în modul specific acesteia va ajunge la soluții pe cât de năstrușnice pe atât de absurde. Poate Brutus să fie condamnat de o instanță din România?
        O soluție juridică dată numai și numai în scopul consemnării istorice nu va face decât să fie atacată, la o altă instanță, istorică de asta dată. Așadar, întrucât sub aspect practic, o soluție juridică nu ar avea absolut nici o relevantă, atunci nici din punct de vedere istoric ea nu va rezista prea mult, deoarece istoria, periodic, vine și periază, cenzurează cu obiectivitate maxima „sentințele” date și le revizuiește într-o forma aproape “definitivă”.
       Exerciții de imagine gen „Condamnarea Comunismului” deși sunt doar mișcări exclusiv politice mi se par hilare și istoria le consemnează la „fapt divers”. Noi ca stat, mâine putem sa condamnam sclavagismul. Credeți că se va consemna undeva? Sunt exerciții de imagine, de show media. Ca relevanță juridică și implicit istorică nu au forță decât actele normative ale unui stat, legea sa fundamentală și tratatele internaționale la care este parte.
          La 26 de ani de la evenimentele cu Mineriada din iunie 1990, se cere dreptate. În mod indiscutabil au fost grozăvii săvârșite atunci. Indiscutabil o mulțime de oameni au avut de suferit. Statul a reparat ce a putut și trebuie să repare ce mai e de reparat din punct de vedere material din ce s-a stricat atunci. Adică să se acorde ajutor victimelor și urmașilor acestora. Fără întârziere. Judecata și calificarea faptelor deja e istorie. Cine să vină acum când sunt aproape 27 de ani de la Revoluție și 26 de la prima Mineriada să se apuce de cercetări?  Eventual un procuror născut exact în acele vremuri? Adică ce sa facă? Să facă munca de cercetare istorică? Așa aș putea să mă apuc și eu de mâine, tot pe baza documentelor, arhivelor, mărturiilor unor martori deja morți să cercetez cum a murit Tudor Vladimirescu, sau Mihai Viteazu, sau alți și alți morți din cartea de istorie. Pentru evitarea unor asemenea cazuri legiuitorul milenar a născocit instituția prescripției care sa reglementeze asemenea evenimente și să pună ordine în desfășurarea  faptelor.
          Dintr-o cercetare sumară a celor expuse se poate trage concluzia simplă că dacă cei mulți nu au vrut și nici nu vor să îi judece pe cei puțini, atunci nici nu o să o facă vreodată. Când este sa fie este, când nu s-a produs nimic în prima săptămână cum spune românul, atunci să iți iei adio, că i s-a pus deja cruce. Cazul Ceaușescu a fost soluționat în 3 zile. Cazul principalilor „comuniști” în 36 de luni. Atât. După aceea gata. Restul e tăcere.
      Daca romanul găsește modalități specifice de „utilizare„ a democrației, atunci cu siguranță a găsit la pachet și modalitățile de „înlăturare a răspunderii” organizării acestor manifestări. La Mineriadă s-au întâlnit două mase reprezentative, amândouă pretins populare, în realitate amândouă având caracter privat. Mineriada, formata din „…și mineri”, ce se considera reprezentanta LEGITIMĂ a adevăraților mulți și neputincioși, a venit să scape națiunea de Golaniadă, o mulțime ce se credea la fel de populară, ce nu voia să recunoască voința celor mulți exprimată prin vot.
         Altfel spus, în stradă s-au întâlnit doi particulari: o Mineriadă și o Golaniadă, ambele le fel de determinate și de hotărâte. Ce a urmat, istoria a consemnat. A consemnat și justiția și atât. Statul, trebuia să vină și să facă liniște în „curtea școlii” și să pedepsească vinovații. Prin școala cu pricina au trecut zeci și zeci de generații. Directorii s-au tot schimbat. Au predat arhiva și dosarele de la unul la altul. În mandatul fiecărui director au fost incidente însă niciodată nu s-a făcut așa cum trebuie un „careu” în curtea școlii și să fie sancționați „golanii” puțini ce fac „legea” în curtea școlii și se consideră portavocea POPULARĂ. Ca și directorii aceștia ai școlii sunt „numiți” de la minister parcă expres să fie timorați, docili și ascultători numai de VOCALII școlii. Până azi nu a fost nici o exmatriculare.
        Golaniada, Mineriada, Strada: forme de ghinion pentru România. Și acestea nu sunt singurele. Imaginația poporului nostru este nelimitată și dimensiunea tolerantei sale este proverbială. Eu am respect pentru tot ceea ce este legitim. Legitimitate înseamnă voința majoritară. Majoritate absoluta. Se spune în popor, și pe bună dreptate că dacă trei inși îți spun ca ești beat te duci si te culci indiferent daca ai băut ori nu. Asta înseamnă legitimitate. La mine cantitatea de respect este inepuizabila atâta vreme cât trăiesc și ceva vreme după ce nu voi mai fi prin ceea ce scriu. Așadar nu se pune problema sa fiu zgârcit cu respectul pe care îl am de acordat. Sunt doar precaut și pretențios. Nu îl dau decât acelora pe care îi consider legitimi potrivit calculelor prezentate.
        Azi sunt 26 de ani de la prima Mineriadă. Astăzi statul ar trebui să fi reparat și ultima pagubă provocată victimelor acelor incidente și dacă încălzește pe careva “să condamne” și tot ce a fost rău. Din punct de vedere istoric. Spun doar istoric pentru ca tare îmi e teama că daca ISTORIA pune presiune pe justiție, să nu avem un val de alte victime colaterale, mai multe și la fel de nevinovate.
          A rezolva „haiducește” problemele juridice în legătură cu mineriada ar echivala cu o misiune de salvare în care pentru salvarea unui PROBABIL supraviețuitor se angajează cu risc MAXIM 100 de vieți omenești și bunuri materiale de valori astronomice. Când cei mulți vor ceva atunci hotărăsc împreună. Când cei puțin vor ceva, atunci ei DICTEAZĂ. Dacă cei mulți ascultă sub dictare , atunci înseamnă că …. Poate însemna orice vrea oricine, oricând.

 14 iunie 2016

    România

Costel AVRAM

avram costel

cristinastory.com BookCity.ro
DISTRIBUIȚI

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ