BISERICA, DE 2000 DE ANI – O NUCĂ PREA TARE PENTRU DINȚII ATACATORILOR

Viteza turmei e dată de viteza celui mai împiedicat bou !!!

Şi Eu îţi spun ţie că tu eşti Petru şi pe această 
 piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o 
 vor birui. 
(Matei 16:18)

         Am stat mult să mă hotărăsc dacă să scriu despre biserică acum, mai târziu sau niciodată. Am stat pe gânduri pentru că nu eram sigur dacă mesajul meu va putea clarifica ceva din învălmășeala aceasta generalizată și vrajba asta fără noima. De multe ori lumea se ceartă pe nuanțe tocmai pentru că nu pricep că de fapt vorbesc aceeași limbă. Bat la uși deschise cum se spune. Acum, însă, vrajba este polarizată clar în doua tabere. Una pasivă și care nu spune mai nimic, (din care am făcut parte și eu până să mă apuc să scriu acest eseu) și una care e mânata în luptă nici ea nu știe de ce. Jos Biserica, Biserica e rea, că face, că nu face, etc.

         Nu intrăm în amănunte privind o definiție exhaustivă a noțiunii de biserică pentru că ar face obiectul unui tratat, ci doar încercăm să punctăm pe scurt și convențional, pentru a încerca să pricepem fenomenul în amplitudinea sa. După părerea mea este de un real pericol sa încercăm sa definim “ biserica “ folosind discipline moderne cum ar fi sociologia, psihologia ori altele, însă, pentru că repet, nu ne-am propus să intrăm în teme de eclesiologie, vom simplifica și vom stabili convențional că biserica este o formă de organizare, o comunitate religioasă de adepți ai cultului creștin, o instituție în sine, cu organizare si funcționare proprie.

            Această „instituție cu organizare proprie și reguli de funcționare proprii” funcționează de 2000 de ani fără întrerupere și fără modificări majore. Biserica a înfruntat timpul, cu tot ce înseamnă el:  cataclisme naturale, schimbări de climă, mișcări sociale de toate tipurile, confruntări armate cu toate modelele de arme (de la cele antice la cele atomice). A supraviețuit ca organizare/ funcționare/ obiect / menire şi misiune.

         Cât de cârcotaș poți să fii să nu accepți faptul că acest model de organizare şi anduranța în milenii nu poate avea rădăcini pământene? Nimic în istoria cunoscută a omenirii nu a rezistat probei de timp la fel ca Biserica. Este normal că fiind martora tuturor schimbărilor și transformărilor sociale de pe planeta Pământ în ultimii 2000 de ani la nivel de „vârf” să fi fost și să fie, încă, apreciată, respectată, „luată în seamă” și chiar temută. Per a contrario, când tot ce a făcut și face omul se constituie și se destramă pe parcursul vieții lui, rezultă că Biserica, desfășurându-și activitatea pe parcursul mileniilor și la scară planetară, beneficiază în mod categoric de sprijin divin.

         Biserica nu a fost ținută în palme și iubită de toți – niciodată nicăieri. Biserica a fost hăituită și prigonită, încă de la înființare. Biserica a fost și este atacată fără oprire. A rezistat atacurilor religioase, a rezistat exterminării, a rezistat asediilor musulmane, a rezistat asediilor comuniste, fasciste, hitleriste, scientologice, ateiste și lista poate continua. A rezistat tuturor neatinsă. Acest lucru a dat de gândit și cei inteligenți au priceput. Cei mai puțin inteligenți nu.

           Stalin în ultimele luni de viață a priceput. Toată viața a prigonit biserica și a încercat sperând să o desființeze. După cum s-a văzut nu a reușit. Hitler și acoliții săi apropiați au fost fascinați de Biserică şi invidioși pe modul ei eficient de organizare şi funcționare. Atât de tare au admirat că au încercat să copieze oarecum modul de organizare, sperând să capete și eficienţa bisericii, însă, firește, nu au reușit. Presupun că nu neapărat din cauza deturnării scopului cât din cauza naturii umane a celor ce se voiau creatori de biserică.

         Modul de organizare a încercat să fie copiat fie în scopuri malefice, fie în scopuri benefice, însă toate tentativele de copiere au fost sortite eșecului. Tot ce a fost și este gândit de om și făcut de mâna omului este firesc să aibă o viața scurtă ca și a omului. Nu este de mirare că și în zilele noastre Biserica este atacată în fel și chip. Desigur că nu la nivelul atacurilor furibunde ale comuniștilor, însă tot atacuri sunt. Că Biserica construiește prea mult, că mai bine se construiau școli sau spitale, ba că nu intervine în nu știu ce sau nu știu unde, ba că de ce intervine, ba că preoții sunt niște păcătoși şi fac nefăcute, ba se fac bani și că nu trebuia să se întâmple asta, etc.

         Cu siguranță multe din ce se spune e adevărat, însă prostul, ca de fiecare dată de când a ieșit din grotă, confundă Sulla cu Prefectura. Nu judeci instituția și Organismul pentru faptele oamenilor. Oamenii sunt consumabilele funcționării Bisericii. Începând din 2014 până azi au fost coloane și coloane de judecători încătușați și transportați în aresturi. Aceasta înseamnă că Justiția trebuie desființată sau blamată?  Sau Poliţia, pentru că niște polițiști sunt corupți ar trebui desființată?

        Dacă 100 de profesori sunt pedofili înseamnă că ȘCOALA trebuie desființată?  Oamenii sunt oameni, unii buni, alții răi. Cei răi se înlocuiesc cu cei buni și sistemul funcționează în parametri optimi. Vreau să vă spun că, dacă tot m-am hotărât să scriu pe subiectul acesta, credeți că vreodată în istorie, vreo țară, pe vreun exercițiu bugetar, când a văzut ea așa că i-au rămas niște bani după ce a făcut ce avea de făcut cu banii a ajuns la concluzia unanimă că hai să construim o catedrală?

           Ștefan cel Mare și atâția alți domnitori care sunt motive de mândrie și de laudă pentru noi, credeți că atunci când se apuca să tot construiască  biserici și mănăstiri cu care ne tot mândrim azi a hotărât astfel după ce a constatat că făcuse spitale, şcoli sau cheltuise banii pe asistenţa socială sau altele? Niciodată, din tot ce a dăinuit timpului și istoriei, nimic nu s-a făcut fără sacrificii. Banii se cheltuiesc și se duc pe multe lucruri perene. Istoria consemnează numai lucrurile ce merită și care rezistă. Consemnează numai lucrurile extraordinare si oamenii care fac lucruri extraordinare. Ce rămâne este esența unui sacrificiu. Acesta merită să reziste și să fie admirat de urmași. Cine nu pricepe ce este sacrificiul și nu îl acceptă mă îndoiesc la modul serios că este creștin, iar citirea acestor rânduri chiar este de prisos pentru el. Sacrificiul este însăși esența creștinismului.

          Toate catedralele din vestul Europei credeți ca au fost construite din surplusul de bani din visteriile cetăților? Credeți că după ce au trimis la școală toți copii și după ce au construit spitalul, din banii rămași au construit catedrala în jurul căreia s-a dezvoltat comunitatea? Sau oare acea catedrală a fost și loc de refugiu unde, tocmai pentru că era „imensă” şi din piatră se putea refugia în ea întreaga comunitate, cu tot cu animale și păsări. A  fost și școala și universitate, a fost și piață, a fost și spital și a fost și orfelinat.

           Unii sunt mânați în „luptă” de prostia din capul lor că nu poți spune că urmează vreun ordin pentru că sunt idioți sub limita la care ar putea fi „angajați” de careva sa „facă ceva”. În spirit de turmă, prea leneși să încerce să priceapă sau prea proşti să facă acest exercițiu. Rostogolesc ca pe un bulgare o idee prea mare să le încapă în cap. Se inflamează în ei o ura latentă pe aspecte care se întâmplă să aibă ghinionul să le iasă în cale. Urlă la Biserică crezând că fac un bine. Deși sunt botezați și vin din familii creștine se transformă în niște fiare bezmetice asmuțite haotic să sfâșie fără discernământ.

           Biserica ce a răzbit milenii și a îngenunchiat toți atacatorii, de la Stalin la Hitler – ca să amintesc doar cei mai mari dictatori ai secolului trecut – credeți că își face probleme din cauza câtorva filfizoni cu creierele “praf”, ce încearcă să capete o oarecare notorietate într-o lupta cu un “TITAN”? Un cățeluș ce se plimbă pe stradă niciodată nu se va lua la ceartă cu alt cățeluș drăgălaș întâlnit pe alee, ci va lătra ca turbat și cu bale la bot tocmai la cel mai mare câine întâlnit, care va trece nepăsător pe lângă el, conștient de prostia micuțului.

        În încheiere, aș vrea să fac o referire și la ultima discuție de acum câteva luni din spațiul public, tot cu „bătaie” la ce face sau ce nu face Biserica bine. După părerea mea, și cred și sper că nu numai a mea, cel mai mare păcat ar fi MÂNDRIA. FALA. După acesta, lista e deschisă cu toate păcatele pe care este capabil să le înfăptuiască omul.

          Când omul pretinde că știe CE PREFERĂ DUMNEZEU, atunci păcătuiește de moarte pentru că se crede atât de deștept încât să știe ce vrea Dumnezeu. Că se crede egalul lui Dumnezeu. Că se crede un fel de Dumnezeu mai mic. A pretinde că știi ce prefera Dumnezeu este un păcat mai mare decât cel înfăptuit de cel care nu crede deloc în Dumnezeu. Ateul măcar păcătuiește simplu, forma „standard” a păcatului. Cel care pretinde ca știe ce prefera Dumnezeu păcătuiește în forma calificată, deci o formă agravantă. Relația firească în creștinism Om – Dumnezeu este una de smerenie, de umilință. Dacă nu ai resursele necesare înfrânării mândriei și acceptării stării de umilința în relația cu Creatorul Suprem nu este nicio nenorocire. Nu ești creștin, nu poți fi și gata. Dar ATUNCI NU MAI POMENI NUMELE LUI DUMNEZEU și  NICI NU MAI PRETINDE CĂ AI O RELAȚIE CU EL ȘI MAI ȘTII ȘI CE PREFERA ȘI CE NU.

          După ce că spun prostii pretinzând că știu ce vrea Dumnezeu, mai „și pun cuvinte în gura”  Domnului cu lemnul, spaţiile mici și alte asemenea. Dumnezeu iubește tot, pentru că tot ce există este creația lui, dacă e să mergeam pe varianta creștină. Și apoi să spui Dumnezeire și spații mici, iarăși să îmi fie iertat, dar e o mare “prostovăneală”. Dacă e la nivel de aspect artistic, să zicem că „ar trece”, dar la a-l transforma în slogan de propagandă e aiuritor. Noțiunea de spațiu mic nu merge cu noțiunea de Dumnezeire deloc. Când spui Dumnezeu spui imensitate, spui nemărginire, spui infinit. Nu spui lemn, plastic, fier, spui rocă tare, spui piatra spui GRANIT. Asta doar aşa, ca să păstram și un oarecare spirit literar. Vorbeam de turmă.

          Să vorbești de Dumnezeu, să vorbești de Biserică, să vorbești de smerenie și să afirmi că „TU știi ce preferă Dumnezeu” denotă că nu e nebun cine aruncă „piatra”, ci aceia care se aruncă după ea. Și pentru cei „educați”, aş vrea să vă reamintesc faptul ca toleranța are întotdeauna două sensuri. Deci: nu judeca dacă nu vrei să fii judecat.

         Ce știm sigur este ca știm că Dumnezeu „preferă” să respectăm legile și învățăturile lăsate, să ascultăm ce ne spune biserica, dacă credem in El. Dacă nu, nu.

07 iunie 2016

   Bucuresti

Costel AVRAM