UNDE SE DUC BANII CÂND SE DUC?

Ai de luat ? ai și de dat !

Avem o țară

                   Salutare Națiune  !!!

„Acesta este un pamflet și se adresează exclusiv

acelora care știu că nu știu tot”

         Pare o întrebare copilărească la prima vedere, însă dacă despicăm firul în patru sau, cum se mai spune pe la noi, „să o luăm la bani mărunți” și încercăm să luăm “urma banilor”, vom observa că întrebarea începe să capete substanță și sens. Banii, de venit vin, dacă e să vină, însă nu prea se știe unde se duc. Adică, unde se duc și rămân, nu unde se duc doar ca să meargă mai departe. Răspunsul bun la întrebarea de mai sus ar putea fi acela care să ne spună care este destinația finală a banilor.

         Se va spune – și poate chiar pe bună dreptate – că banii sunt făcuți să circule. Omul simplu va spune că banul e făcut să circule din mână în mână și că nu stă o clipă locului. Trece din mână în mână cu mare viteză, roată, roată. Un specialist în finanțe va spune că în viteza de circulație a banului stă tocmai puterea de cumpărare a unei monede. Au dreptate și unii și alții. Eu însă încercam să formulez întrebarea și să și răspund referindu-mă nu neapărat la bani, în sensul lor material, ca suport ori ca instrument de plată, ci mai degrabă la dreptul conferit de aceștia, puterea conferită de aceștia.

         Reflexia juridică de a avea sau nu bani ar consta tocmai în avea dreptul de a deține ceva sau obligația de a plăti altceva. În limbaj uzual, ai de luat? Atunci obligatoriu ai și de dat.

       Gândind în mod normal vom admite că, într-un final, oricât de apropiat sau de îndepărtat va fi acesta, de acești bani va beneficia la capătul lanțului cineva. Un om sau câțiva oameni, în mod cert rude de sânge. Extrem de puțini, oricum, în comparație cu restul omenirii. Făcând o comparație, pentru a exemplifica mai sugestiv și pentru a da culoare demonstrației, vom încerca să ne închipuim un vas plin cu apă în care vom arunca firimituri micuțe și uscate de pâine. Imediat ce firimiturile încep să se umezească, cu o bagheta vom agita apa din vas și vom învârti și învârti simulând o furtuna, un vârtej. Lăsând apoi apa și vasul în pace o vreme, apa va înceta să se mai rotească, se va liniști și micuțele firimituri, umflate acum de apă și îngreunate, se vor decanta ușor, ușor, fiecare în funcție de greutate, respectând legea gravitației. În mod firesc, ținând cont și de gravitație si de curenții de apă din vas, toate firimiturile se vor decanta în cele mai adânci părți ale fundului vasului.

         Întocmai se va întâmpla și cu banii despre care vorbim. Ei se vor decanta către “cel mai adânc fund al vasului”. Cum nu există o suspensie veșnică între suprafață și fundul vasului, tot la fel și banii „se vor scurge” într-o singură mână „colectoare”. Cineva va culege toate firimiturile, în mod natural. Dreptul și puterea conferite de bani este logic să aparțină cuiva. În fond, nu e deloc greu de demonstrat faptul că dacă utilizatorul final al banului, ultima verigă a acestui lanț este omul, atunci, prin similitudine și prima veriga a aceluiași lanț este tot un om, ca beneficiar inițial – și final totodată – al tuturor drepturilor conferite de puterea banului ce îi aparține.

         O altă teorie ce ar putea veni în sprijinul demonstrației de față ar fi una de ordin juridic de astă dată. Subiectul final al acestui proces este omul. Persoana fizică, cum s-ar spune. Persoana fizică întrucât ea este beneficiara tuturor artificiilor organizatorice posibile și imposibile inventate pentru păstrarea unui oarecare anonimat în ceea ce privește beneficiile obținute. Altfel spus, teoria ar consta în identificarea și cuantificarea matematică a celor care au de luat și a celor care au de dat. În mod firesc, ilogic și chiar sfidător de nedrept, chiar și cei care nu au de luat, tot au de dat. Așadar, conform acestei teorii, atunci când vom identifica omul care nu mai are obligația de a da, deși a tot primit, putem spune că am cam demonstrat misterul întrebării “Unde se duc banii când se duc ?”. Unde e debit este si credit.

          Întrebarea “unde se duc ?”  are sută la sută sensul de “la cine se duc”  și nicidecum unde, ca locație spațială, geografică. E suficient să găsim ”omul” oriunde s-ar afla el și e suficient să ne edificăm. Vor fi unii și nu puțini deloc, ce vor răspunde că omul o să fie dator în toate cazurile statului căruia îi aparține, statul ca formă de organizare socială. Este corect, însă și statele sunt datoare vândute la bănci private, la fonduri de investiții, altor state, organisme regionale, organisme financiare internaționale, etc. În acest caz, teoria nu rezistă. Nici cazul în care omul este dator băncilor nu rezolvă problema, întrucât sunt și băncile datoare de multe ori și nu de puține ori au atât de mult “de dat” încât mai intră și în faliment.

         Sunt și state care ajung aproape în pragul falimentului, sunt și bănci datoare și falite, precum și fonduri de investiții ce se prăbușesc sub povara datoriilor. Or, aceste cazuri argumentează că nu sunt ele creditorii finali. O lume plină de debitori așadar. O lume plină și de creditori. Dar oare cine sunt creditorii creditorilor? Și creditorii creditorilor, creditorilor?  Odată stabilită măcar la nivel teoretic aceasta relație, la nivel practic este facil de demonstrat. Pe principiul că fiecare creditor are grija să își administreze singur și cu atenție încasarea creanței (rata, împrumut, taxa, dobândă, etc.) se poate observa că, în toate cazurile enumerate mai sus, debitorul nu are încotro și va trebui să plătească în cele din urmă. Fiecare creditor va face tot posibilul să facă rost de bani, să îi plătească la rândul său creditorului său. Se spunea pe vremuri, în autobuzele superaglomerate pentru cumpărarea unui bilet : „…dați din mână în mână până în fund, la taxatoare”. Taxatoarea culegea toți banii de bilete din autobuz. Însă, nu îi colecta pentru ea, ci pentru regia de transport, care îi datora autorității publice locale, care la rândul ei… etc.

         Cine se amăgește să spună că acest fenomen este ciclic, gen șarpe ce se învârtește singur, ca nebunul, să își muște coada, se va minuna exact ca în momentul în care și Caritasul s-a oprit autoconsumându-se. El de resurse și participanții de prostie. Acest fenomen are un început și un sfârșit. Sau, altfel spus, nimic nu este veșnic. Ca orice lucru inventat de om și aplicat de om pentru alt om, este finit și în timp și în spațiu. Doar Dumnezeu este veșnic. Matematic, așa cum tot ce nu plutește se scufundă în cea mai adâncă groapă de pe fundul mării, tot la fel și banii se vor scurge în mâna cea mai de jos, care va culege tot.

          București

      25 aprilie 2016

       Costel AVRAM