Memoria memoriei !!!
Salutare Națiune !!!
„Acesta este un pamflet și se adresează exclusiv
acelora care știu că nu știu tot”
Problema cu semnatica termenilor am lămurit-o încă din clasele de gimnaziu când, după un periplu pe la mai multe cercuri de elevi de la Casa Pionierilor m-am simțit atras de atelierul de fotografie unde am și rămas până târziu, chiar și după ce nu am mai fost pionier. Acolo am aflat că în procesul de developare a fotografiei cel mai mare rol are FIXATORUL și nu revelatorul întrucât, făra contribuiția acestuia, imaginea piere la fel de repede precum a aparut, ca și cum nici nu a fost.
Tot atunci am priceput odată pentru todeauna că e o diferență între fixator si fixativ. Numai „fixatorul” fixează imaginea, restul fixează părul și orice altceva. Dar, pentru a preîntâmpina totuși eventuale confuzii am apelat la un termen pe cât de arhaic pe atât de sugestiv și concret: priponirea.
Memoria, atât cea individuală cât și cea colectivă, odată încărcată, trebuie priponită, fixată, altminteri ea se fâțâe de colo colo și atunci când ai nevoie să o iei de undeva, nu o găsești. E instabilă, drept pentru care trebuie musai fixată, să știi de unde să o iei la nevoie. Îi pui și o eticheta, firește. Să știi atunci când o folosești din nou ce e cu ea, cu informația in cauza. Informațiile, amintirile, trăirile aruncate de-a valma este posibil sa nu le gasim niciodată când avem nevoie de ele sau și mai rau, sa nu le mai găsim niciodată.
Contrar multor pareri in legatura cu pierderile de memorie, in întregime sau părti mai mari sau mai mici, țin să vă spun parerea mea: nu există pierderi. De nici un fel. Există doar rătăciri. Din aceasta cauză memoria trebuie fixată, priponită cu anumite repere exterioare, audio, video, senzoriale, etc. De orice fel. Aceste markere sunt menite să ajute la identificarea amintirilor în cel mai rapid mod cu putință, atunci când e nevoie ( un miros, o melodie, un vers, o imagine etc).
În perioade îndepartate ale istoriei exista obiceiul ca la fixarea hotarului intre două proprietați, tatăl să aducă copilul ( daca erau mai mulți se lua cel mai mic), să i se arate hotarul desparțitor (copac, sau o piatră mai mare), i se explica că acela marchează granița proprietății familiei apoi i se trăgea o mamă de bătaie, eventual îl mai lovea și cu capul de hotar, asta pentru „priponirea memoriei”. Credeți că acel copil cît trăia ar fi putut uita vreodată de unde până unde „ținea pământul familie” ? Așadar în viața omului și a comunității din care acesta face parte există evenimente care constituie repere esențiale ce fixează memoria în așa fel încât, să nu uite niciodată unde e informația respectivă pentru ca atunci când va avea nevoie ea să o „folosească din nou”.
Memoria colectivă e memoria oamenilor din același neam ce conviețuiesc laolaltă și au amintiri comune. Poporul român are memorie. Nici mai lungă nici mai scurtă ca a altui popor. Are și memorie internă are și memorie externă. Cea internă e formata din folclor, obiceiuri și amintiri trăite și povestite, iar cea externă e formată din toate cele facute de mana omului și se văd cu ochii.
Poporul român e un popor creștin. Creștinul e iertător. Rămane de văzut dacă poporul român chiar este un popor iertător sau este doar uituc. A ierta înseamnă să ierți conștient greșeala celuilalt facută față de tine. Poporul român e mai degraba tolerant, toleranță ce decurge din uitare. Uitarea, ca rătăcire a amintirilor prin sertarele memoriei. În lipsa confruntării efective a amintirii brute, scoase de la sertar cu realitatea crudă, e lesne de priceput această toleranță.
Mă indoiesc că in situațiile în care pentru fiecare eveniment pentru care i se cere o opinie, poporul care scoate de la sertar amintirea corectă și o confruntă cu evenimentul concret va mai rezulta aceleeași : las-o mă ca merge-așa, las-o dom-le că unde merge mia merge și suta sau dracu nu e așa de negru etc.
De multe ori am impresia că poporul român e in mod deliberat uituc și distrat în gestionarea și priponirea memoriei tocmai pentru a părea tolerant și poate chiar iertător. Totuși, putem să ne întrebăm de ce să vrea să zăpăcească conștient astfel amintirile și să uite de ele ? Cumva că nu vrea sa iși asume rolul de judecător și să dea cu ciocanelul pronunțând sentința in cazul celor care greșesc față de el? Din comoditate? Din incapacitatea de a gestiona evenimentele și a decide?
Este greu de raspuns dacă nu imposibil sa putem raspunde pe moment la asmenea intrebări. În popor se mai vorbește de memorie scurta si memorie lungă. Asta ne face să credem că totuși există noțiuni de gestionare a memoriei, ca există moduri de priponire a amintirilor. Atunci de ce nu o face?
Sa te gândești că prin acest mod imprimat de spiritul creștin, spre iertare și toleranta, se aduce o simplificare a vieții prin reducerea spiritului de inițiativă și de luare a deciziilor? Este posibil, desigur, insă există riscul de a face la nesfârșit aceleași și aceleași greșeli. Ne-am găsi cu adevarat în acea „zi a cârtiței” obligați la repetarea unei secvențe la nesfârșit zi după zi după zi după zi etc.
Oricât de dureros și de neelegant ar fi, consider ca ar fi mai corect sa „umblăm la amintirea cu pricina „ de fiecare dată când ne confruntăm cu un eveniment în legatură cu care suntem nevoiți să luăm o decizie și avem etalon de comparație arhivat in memorie. Să tăiem în carne vie cum se spune în popor. Sau să iertăm dacă suntem capabili să o facem, să iertăm în adevaratul sens creștin: să iertăm conștienți această greșeală și nu că nu mai știm despre ce este vorba.
Privind retrospectiv istoria noastră, în cea mai mare parte a ei nu putem explica acțiunile sau inacțiunile poporului român. Dacă noi nu le putem pricepe va inchipuiți cum ar putea să le priceapă altcareva din afară. Atunci când vom „priponi” fiecare etapa a vieții noastre și vom confrunta fiecare eveniment actual cu fila de istorie din memoria priponită, atunci cel puțin vom ști că am luat o decizie în „cunoștință de cauză” : bună sau rea. Nu trebuie interpretat ca fiind spirit revanșard ci doar că amintirea extrasă trebuie utilizată doar ca eșantion probă.
După cum se poate ca fiind posibil și ca această optiune să fie cea care ne ajută să supraviețuim, prin neimplicare directă și doar prin acceptarea ajutorului divin în oricare mod ar veni atunci când vine dacă vine sau, nu vine.
Decizia aparține poporului roman, oricare ar fi ea. Numai sa fie luată în cunoștință de cauză. Atât !
P.S. „Priponu-i un țăruș. Și memoria animalul” !
București
29 decembrie 2015
Costel Avram
